Vom urmări acum pe Iacov când, departe de casa părintească, rătăceşte singuratic şi fără adăpost pe pământ. Dumnezeu începe acum să lucreze cu el în chip deosebit, iar Iacov începe să culeagă roadele amare ale purtării sale faţă de Esau. Mai departe, vedem cum Dumnezeu trecând peste toată slăbiciunea şi nebunia robului său, îşi desfăşură hatul Său şi nemărginita Sa înţelepciune în căile Sale faţa de el. De altfel, oricare ar fi mijloacele întrebuinţate de oameni, Dumnezeu tot îşi îndeplineşte gândurile! Dar, dacă copilul lui Dumnezeu, în nerăbdarea şi necredinţa sa, vrea să se smulgă din mâinile Dumnezeului său, trebuie sa se aştepte la încercări multe şi dureroase. Aşa s-a întâmplat şi cu Iacov: n-ar fi fost nevoie să fugă la Haran, dacă ar fi lăsat pe Dumnezeu să lucreze pentru el. Dumnezeu ar fi lucrat faţă de Esau, ca să capete locul şi partea sortite lui. Iar Iacov s-ar fi putut bucura de pacea care vine numai în urma unei supuneri depline la sfaturile lui Dumnezeu. Dar aici se arata neîncetat slăbiciunea fără seamă a inimilor noastre. În loc să rămânem cu totul sub mâna lui Dumnezeu, nu voim să lucrăm: şi lucrând, împiedecăm pe Dumnezeu în desfăşurarea harului puterii Lui faţă de noi. „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu” (Ps. 46. 10), iată o povaţă de care nu poate asculta nimeni fără puterea harului. „Blândeţe voastră să fie cunoscuta de toţi oamenii. Domnul este aproape. Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa Lui Dumnezeu…” Şi care este urmarea? „Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus” (Fil. 4. 5-7).

Însă, în vreme ce culegem roadele căilor nerăbdării şi necredinţei noastre, Dumnezeu, în harul Său, ia prilejul slăbiciunii şi nebuniei noastre ca să ne facă să pricepem mai adânc mila sa duioasă şi înţelepciunea sa desăvârşită. Fără să încuviinţeze, în vreun chip, necredinţa şi nerăbdarea, harul lui dă la iveală, în chip minunat, bunătatea Dumnezeului nostru, înveselindu-ne inima, chiar dacă suntem, poate, în împrejurări grele pricinuite de rătăcirile noastre. Dumnezeu este atotputernic şi numai El poate să scoată binele din rău. „Din cel ce mănâncă a ieşit ce se mănâncă şi din cel tare a ieşit dulceaţă” (Jud. 14. 14). Aşa dar, dacă este adevărat că Iacov a trebuit să părăsească şi casa părintească din pricina nerăbdării şi înşelătoriei sale, tot atât de adevărat este că, dacă Iacov ar fi rămas acasă, n-ar fi învăţat niciodată ce însemna „Betel”. Cele două laturi sunt astfel zugrăvite, foarte lămurit, în fiecare întâmplare din viaţa lui Iacov.