Chiar la începutul acestui capitol, Isaac păstrează, prin credinţă, cu toată slăbiciunea trupească, vrednicia cu care l-a înzestrat Dumnezeu. Binecuvântarea o rosteşte cu toată puterea ce i s-a încredinţat ca să binecuvinteze, zicând: „Eu l-am binecuvântat. De-aceea va rămânea binecuvântat…. Iată l-am făcut stăpân peste tine, şi i-am dat ca slujitori pe toţi fraţii lui; l-am înzestrat cu grâu şi vin din belşug ce mai pot face oare pentru tine, fiule”? Vorbeşte ca un om, care, prin credinţă, are toate bunurile pământului la îndemână. La el, nu este nici o smerenie mincinoasă; pornirile fireşti nu-l pot da jos din starea în care-1 pusese Dumnezeu. E aproape să facă o greşeală mare, punându-se deacurmezişul sfatului lui Dumnezeu; şi, totuşi, el cunoaşte pe Dumnezeu, aşa că îşi ia locul ce i se cuvine, împărţind binecuvântări cu toată vrednicia şi puterea credinţei. „Eu l-am binecuvântat, de aceea va rămâne binecuvântat; l-am înzestrat cu grâu şi cu vin”. Lucrarea credinţei este să ne ridice deasupra tuturor greşelilor noastre şi deasupra urmărilor lor, ca să luăm locul pe care ni l-a pregătit harul lui Dumnezeu, Şi Rebeca a avut de suferit din pricina vicleşugurilor sale. Ea îşi închipuia, fără îndoială, că orânduise totul cu mare dibăcie; dar nu l-a mai văzut pe Iacov. Cu totul altfel ar fi stat lucrurile, dacă ar fi lăsat totul în mâinile lui Dumnezeu. „Cine dintre voi; chiar îngrijorându-se, poate să adauge un cot la lungimea vieţii lui” (Luca 12. 25)? Nu câştigăm nimic, dacă, ne ţinând seamă de Dumnezeu, începem să facem noi planuri. Totuşi, este drept să culegem roadele chibzuinţelor noastre. Nimic nu-i mai trist decât să vezi pe un copil al lui Dumnezeu trecând cu vederea starea pe care o are, când viaţa lui este călăuzită de Dumnezeu, ca să-şi ia singur în mâini cârmuirea ei.

Pe Esau, apostolul îl numeşte: „lumesc, care pentru o mâncare şi-a vândut dreptul de întâi născut” (Evr. 12. 15 17), şi care „mai pe urmă, când a dorit să capete binecuvântarea, n-a fost primit; pentru că, măcar că o cerea cu lacrămi, n-a putut s-o schimbe”. De aici vedem că „lumesc” este unul care ar vrea să-şi însuşească totodată şi pământul şi cerul, şi să se bucure de cele de acum, fără să-şi piardă dreptul la cele viitoare. Orice creştin numai de nume, al cărui cuget n-a fost trezit niciodată prin puterea adevărului dumnezeiesc, şi a cărui inimă a rămas totdeauna fără înrâurirea harului dumnezeiesc, este un om lumesc; şi numărul acestora este destul de mare.