În cap. 27, aflăm icoana cea mai umilitoare a feluritelor pofte, a înşelăciunii şi a vicleşugului: fapte care, când se arată la un copil al lui Dumnezeu, sunt şi mai grozave. Totuşi Duhul Sfânt este întotdeauna adevărat şi credincios! Trebuie să dea pe faţă totul: când povesteşte istoria unui om, nu poate zugrăvi decât adevărul întreg. De asemenea, când ne destăinuieşte căile lui Dumnezeu, ne arată pe Dumnezeu cum este El, şi noi tocmai de aşa ceva avem trebuinţă. Ne trebuie această descoperire a unul Dumnezeu desăvârşit în sfinţenie şi totodată desăvârşit în har şi în îndurare. El s-a putut coborî în toată adâncimea nenorocirii şi căderii omului, a intrat chiar în legătură cu el, scoţându-l astfel din starea lui nenorocită si punându-l într-o legătură desăvârşită cu El însuşi. Iată ce ne descopere Scriptura. Dumnezeu ştia de ce aveam lipsă şi ne-a dat totul din plin.
Să ne aducem aminte că Duhul Sfânt, în Iubirea Lui credincioasă, punând sub ochii noştri toate trăsăturile firii pământeşti din om, n-are altă ţintă decât să proslăvească bogăţiile harului lui Dumnezeu, şi să ne înveţe, mustrându-ne. Ţinta lui nu este să veşnicească aducerea aminte a păcatului, care rămâne şters pentru totdeauna în ochii lui Dumnezeu. Orice greşeală şi orice abatere a lui Avraam, Isaac şi Iacov au fost spălate şi şterse pe deplin, iar aceşti bărbaţi şi-au luat locul între „duhurile celor neprihăniţi făcuţi desăvârşiţi” (Evr. 12. 23). Însă istoria lor rămâne în paginile cărţii insuflate pentru preamărirea harului lui Dumnezeu, înştiinţarea copiilor săi din toate timpurile, şi pentru ca să ne arate că Dumnezeu, în vremurile trecute, n-a avut a face cu nişte oameni desăvârşiţi. Aceşti oameni aveau „aceleaşi pofte ca şi noi”, şi, cu ei, El a avut răbdare pentru aceleaşi greşeli, aceleaşi slăbiciuni, aceleaşi abateri de care ne jelim şi noi în fiecare zi.
Toate acestea n-au altă ţintă decât sa ne întărească inima. Vieţile scrise de Duhul Sfânt sunt cu totul deosebite de acelea pe care le scrie cea mai mare parte a scriitorilor omeneşti, care nu povestesc istoria unor oameni ca şi noi, ci a unor fiinţe fără greşeli şi fără slăbiciuni. Astfel de zugrăveli sunt mai mult vătămătoare decât folositoare, menite mai de graba să deznădăjduiască decât să îmbărbăteze pe cei ce le citesc; ele povestesc mai bine ce ar trebui să fie omul decât ce este aievea. Nimic nu poate întări mai mult ca înfăţişarea căilor lui Dumnezeu faţă de om, aşa cum este el, şi tocmai lucrul acesta ni-l arată Cuvântul.
Găsim aici pe bătrânul patriarh Isaac pe pragul veşniciei: pământul şi toate cele fireşti se duceau cu grabă dinaintea ochilor săi slăbiţi; şi totuşi umbla după „bucate gustoase” şi era cât pe aci să săvârşească o faptă cu totul împotriva sfatului dumnezeiesc, binecuvântând pe cel mare în locul celui mic. Iată într-adevăr firea omenească şi încă firea cu „ochii întunecaţi”. Dacă Esau şi-a vândut dreptul de întâi născut pentru un blid de linte, vedem pe Isaac gata să dea binecuvântarea pentru ceva vânat. Cât de uimitor este lucrul acesta! Gândul lui Dumnezeu însă rămâne acelaşi şi Dumnezeu îşi va îndeplini toată voinţa. Credinţa ştie şi, împuternicită prin această cunoştinţa, ea poate aştepta vremea hotărâtă de Dumnezeu; în vreme ce firea omeneasca, nefiind în stare să aştepte, se vede silită să caute mijloace, care i se par ei că duc la ţintă.
Istoria lui Iacov ne înfăţişează două adevăruri mari: de o parte rânduiala harului si, de altă parte, încercarea firii omeneşti ca să împlinească ea rânduiala lui Dumnezeu, care avea să fie împlinită şi fără planurile omului. Nimic nu ne lipseşte poate mai mult ca harul aşteptării răbdătoare şi al atârnării desăvârşite de Dumnezeu. Firea pământească lucrează totdeauna aşa fel, încât împiedică arătarea harului şi puterii dumnezeieşti. Căci ca să-şi împlinească gândurile, Dumnezeu n-avea trebuinţă de astfel de mijloace ca şiretlicul Rebecii şi vicleşugul bădăran al lui Iacov. El zisese: „cel mai mare va fi rob celui mai mic”, şi atâta era de ajuns pentru credinţă. Nu tot aşa sta lucrul cu firea pământească din om, care, neştiind ce va să zică atârnarea de Dumnezeu, este silită mereu să întrebuinţeze fel de fel de mijloace ciudate pentru împlinirea gândurilor lui Dumnezeu.
Nu este nici o stare mai binecuvântata decât aceea a unui suflet care trăieşte, ca un copil, într-o deplină atârnare de Dumnezeu, mulţumindu-se pe deplin să aştepte vremea Lui. E drept că această stare îşi are şi ea încercările ei. Dar omul duhovnicesc învaţă cele mal adânci lecţii şi se bucură de încercările cele mai grele, aşteptând astfel pe Domnul. Şi, cu cât ispita de a ieşi de sub jugul lui Dumnezeu va fi mai mare, cu atât mai bogată va fi şi binecuvântarea, dacă rămânem în această supunere necurmata. Ce bucurie să atârni de cineva a cărui bucurie este să te binecuvinteze. Numai acei care au gustat din această stare pot preţui această bucurie. Singurul care a avut, fără curmare şi în chip desăvârşit această bucurie a fost Domnul Isus. El a fost totdeauna supus lui Dumnezeu şi a lepădat orice îndemn al vrăjmaşului de a ieşi din această atârnare. Vorbele lui erau: „În Tine mă încred” „Tu m-ai scos din pântecele mamei” (Ps. 16. 1; 22. 10). Iar când diavolul L-a ispitit şi a vrut să-L facă să întrebuinţeze o cale deosebită de a lui Dumnezeu ca să-şi potolească foamea, a răspuns: „Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Când Satana La ispitit, cerându-i să se arunce jos de pe aripa templului, răspunsul său a fost:„Este scris: „Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău”. Iar când diavolul a vrut să-L facă să primească împărăţia lumii din mâna altuia decât din mâna lui Dumnezeu şi să se închine altuia decât lui Dumnezeu, a răspuns: „Este scris: „Şa te închini Domnului Dumnezeului tău şi numai Lui săi slujeşti”. Într-un cuvânt, nimic nu L-a putut amăgi pe El, Omul desăvârşit, nici nu L-a putut face să iasă din atârnarea deplină de Dumnezeu, Negreşit, voia lui Dumnezeu era să hrănească şi să sprijine pe Fiul Său, să-L facă să intre deodată în templul Său” (Maleahi 3. 1), şi să primească împărăţia lumii. Dar, tocmai pentru acest cuvânt, Domnul Isus a vrut să se încreadă, cu stăruinţă, în Dumnezeu pentru împlinirea gândurilor Sale, în timpul şi în chipul în care hotărâse El. N-a căutat să-şi facă voia Lui, ci s-a lăsat cu totul în mâinile lui Dumnezeu. Când ia dat Dumnezeu pâine, atunci a mâncat. Când L-a trimes Dumnezeu, atunci a intrat în templu; Iar pe scaunul de domnie se va sui numai atunci, când va hotărî Dumnezeu timpul: „Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale” (Ps. 110. 1).
Această supunere desăvârşită a Fiului faţă de Tatăl este mai presus de orice. Deşi era cu desăvârşire deopotrivă cu Dumnezeu, ca om a luat o stare de atârnare. Voia Tatălui a fost întotdeauna plăcerea Fiului, chiar când lucrurile păreau împotriva Lui. Iar, la urmă, când isprăvise toată lucrarea încredinţată Lui de Tatăl, şi-a încredinţat duhul în mâinile Tatălui, pe când trupul Său se odihnea în nădejdea slavei şi a înălţării făgăduite. Deci, bine a zis apostolul: „Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci s-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi i-a dat Numele care este mai presus de orice nume; pentru ca, în numele lui Isus, sa se plece orice genunchi al celor din ceruri şi al celor de pe pământ şi al celor de sub pământ şi orice limbă să mărturisească spre slava lui Dumnezeu Tatăl că Isus Hristos este Domnul” (Fil. 2. 5-11).
Prea puţin ştia Iacov, la începutul vieţii lui, de acest gând binecuvântat! Prea puţin era pornit să aştepte de la Dumnezeu vremea şi alegerea mijloacelor. Îi plăcea mai bine să ajungă la binecuvântare şi la moştenire, întrebuinţând tot felul de meşteşuguri şi de şiretlicuri, decât să rămână supus lui Dumnezeu. Dumnezeu, în harul Său, îl alesese ca să-l facă moştenitor ai făgăduinţelor; şi, în înţelepciunea şi atotputernicia Sa, avea să împlinească tot ce făgăduise.
Dar inima omenească este împotriva oricărei atârnări şi oricărei supuneri! îi place mai bine orice altă stare decât a aşteptării răbdătoare. Omul firesc, care n-ar avea decât pe Dumnezeu ca sprijin, ar cădea în deznădejde. E deajuns să ştim acest lucru, pentru ca să ne dam seama de ce înseamnă firea omenească, fără ca să mai fie nevoie să pătrundem acolo, unde stăpâneşte, fără ruşine, păcatul şi nelegiuirea. Necunoscând pe Dumnezeu, firea omenească nu se poate încrede în El: lată taina nenorocirii omului firesc. Caci cunoaşterea lui Dumnezeu este izvorul vieţii, ba chiar viaţa însăşi.
În acest capitol, vedem biruinţa firii Rebecii şi a lui Iacov asupra firii lui Isaac şi a lui Esau. La ei, nu se vede nici atârnare de Dumnezeu şi nici încredere în Dumnezeu. Înşelarea lui Isaac nu era lucru greu, mai ales că Isaac nu prea vedea; şi tocmai lucrul acesta îl pune la cale Rebeca şi Iacov. Dacă ar fi privit însă la Dumnezeu, Dumnezeu ar fi zădărnicit cu totul gândul lui Isaac de a binecuvânta pe cel care Dumnezeu nu voia să-l binecuvinteze. Căci gândul acesta al lui Isaac izvora din firea veche, întrucât „Isaac iubea pe Esau”, nu pentru ca el era cel întâi născut, ci „pentru că vânatul era mâncarea lui plăcută”. Cât de umilitoare sunt toate acestea!
Dar ne încărcăm totdeauna cu suferinţe, când voim să luăm din mâinile lui Dumnezeu persoana noastră, împrejurările noastre, ori soarta noastră. Aşa s-a întâmplat şi lui Iacov, cum vom vedea mai la urmă. Fratele său se gândeşte să-l omoare şi-l sileşte astfel să fugă din casa tatălui său. Laban, unchiul său, îl înşeală, cum înşelase şi el pe tatăl său, si se poartă aspru de tot cu el. După douăzeci de ani de robie, a fost nevoit sa-şi părăsească, pe ascuns, unchiul, şi se întoarce acasă plin de groază că fratele său, mâniat, ar putea să-l ucidă. Abia s-a văzut scăpat de aceste temeri, şi inima i s-a umplut de amărăciune din pricina purtării neruşinate şi nelegiuite a fiului său Ruben. A mai avut apoi necazuri din pricina cruzimii lui Simeon şi Levi faţă de locuitorii Sihemului, cum şi din pricina pierderii soţiei sale, Rahela. Mai apoi, copiii lui îl mint şi are să plângă mult pentru închipuita moarte a lui Iosif. În sfârşit, ca o încununare a tuturor acestor dureri, foametea îl sileşte să se coboare în Egipt, şi moare, astfel, în ţară străină. Iată cât de drepte, de minunate şi de pline de învăţături sunt căile lui Dumnezeu!
Dar asta nu-i decât partea întunecoasă a vieţii lui Iacov. Slavă Domnului că are şi o altă parte luminoasă, căci Iacov era în mâna lui Dumnezeu. Şi, cum vom vedea mai la vale, din fiecare întâmplare din viaţa patriarhului, în care a secerat roadele şmecheriilor şi şireteniilor sale, Dumnezeu a scos un bine, arătând, cu prisosinţă, harul Său, mai pe sus de păcatul şi nebunia robului Său.