Una câte una, Isaac sapă din nou fântânile lui Avraam astupate de filisteni. Să cerem Domnului aceeaşi energie şi aceeaşi perseverenţă pentru a ne însuşi adevărurile prin care au trăit predecesorii noştri, pentru ca, printr-un efort personal, ele să devină, să spunem aşa, proprietatea noastră. La fiecare efort al vrăjmaşului de a-l lipsi de roadele muncii sale, Isaac răspunde săpând în altă parte, fără să se descurajeze. Dar el nu se ceartă cu ei, ilustrând îndemnul din 2 Timotei 2.24: „un rob al Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând faţă de toţi“. Blândeţea lui poate fi „cunoscută de toţi oamenii“ (Filipeni 4.5). Suferind nedreptate, el nu ameninţă, ci lasă aceasta în seama Celui care „judecă drept“ (1 Petru 2.23). În acelaşi timp el poartă şi mărturia credinţei sale. Moştenirea îi aparţine; la ce bun s-o ia prin forţă? Domnul promisese seminţei lui „toate ţările acestea“ (v. 4). Isaac se bizuie pe El că le va primi la timpul potrivit.Versetele 34 şi 35 ni-l arată din nou pe Esau nesocotind voia lui Dumnezeu, luându-şi neveste dintre fetele lui Canaan, de care Domnul îi despărţise complet familia (24.3, 37). Prin aceasta produce suferinţe profunde lui Isaac şi Rebecăi. Ce contrast între istoria lui Esau şi cea a părinţilor lui, care au trăit încrezându-se în Dumnezeu şi depinzând de El!