Cel dintâi verset al acestui capitol ne aduce aminte de cap. 12. „În ţară a venit o foamete, afară de foametea dintâi care fusese pe vremea lui Avraam”. Încercările, pe care le întâmpină copiii lui Dumnezeu în pribegia lor aici pe pământ, sunt cam toate la fel, şi sunt, în totdeauna, menite să arate până unde şi-a găsit inima lor totul în Dumnezeu. Este greu să umblam cu Dumnezeu într-o legătură aşa de strânsa, încât sufletul să fie cu desăvârşire neatârnat de oameni şi de lucruri. Cum a fost Egiptul pentru Avram şi Gherar pentru Isaac, aşa sunt lucruri care se află la dreapta şi la stânga noastră. Ele ni se înfăţişează ca ispite puternice, fie ca să ne abată din calea cea dreaptă, fie ca să ne scoboare mai jos de adevăratul loc ce-l avem ca slujitori ai Dumnezeului cel viu şi adevărat.
„Isaac s-a dus la Abimelec, împăratul Filistenilor la Gherar”. Intre Egipt şi Gherar este o vădita deosebire. Egiptul înfăţişează lumea cu mijloacele ei fireşti şi neatârnarea ei de Dumnezeu. „Nilul este el meu” (Efes. 29, 9), zicea un Egiptean care nu cunoştea pe Domnul, nici nu visa să privească la El. Egiptul e mai depărtat de Canaan decât Gherar; şi, duhovniceşte, el arată o stare sufletească mai depărtată de Dumnezeu. În cap. 10, Gherar e numit astfel: „Hotarele Cananiţilor se întindeau de la Sidon, cum mergi spre Gherar până la Gaza şi cum mergi la Sodoma, Gomora, Adma şi Ţeboim până la Leşa” (verset 19) Mai citim că „de la Gherar până la Ierusalim, era cale de trei zile. Aşadar, Gherar era mai aproape de Ierusalim; dar se afla la hotarele supuse celor mai primejdioase înrâuriri. Avraam întâmpinase acolo greutăţi şi avusese mult de lucru; aşa a fost şi cu Isaac. Avraam spusese că Sara nu e soţia lui, lucru pe care şi Isaac l-a făcut. Jalnic lucru să vezi pe tată şi pe fiu, cazând, unul după altul, în acelaşi păcat şi chiar în acelaşi loc. Acest fapt dovedeşte că înrâurirea acestui loc nu era bună. Dacă Isaac nu s-ar fi dus la Abimelec, împăratul Gherarului, n-ar fi fost pus în stare să-şi tăgăduiască soţia. Dar cea mai mică abatere din calea dreaptă e însoţita de o slăbiciune duhovnicească. Aşa s-a întâmplat şi cu Petru; încălzindu-se la foc, în curtea marelui preot, şi-a tăgăduit Stăpânul. În ce priveşte pe Isaac, se vede că nu era pe deplin fericit în Gherar. Într-adevăr, Dumnezeu îi zice: „Locuieşte ca străin în ţara aceasta” (verset. 3); dar se întâmplă foarte des că Dumnezeu dă alor Săi porunci potrivite stării în care îi vede, ca să-i aducă la o cunoaştere lămurită a stării în care se află. Dumnezeu a poruncit lui Moise (Numeri 13) să trimită nişte bărbaţi ca să iscodească ţara Canaan; dar, dacă starea morală a poporului n-ar fi fost foarte joasă, acest lucru n-ar fi fost de trebuinţă. Credinţa n-are trebuinţă „să iscodească” făgăduinţa lui Dumnezeu Tot aşa Dumnezeu a poruncit lui Moise (Numeri 11.16) să aleagă şi să adune 70 de bărbaţi dintre bătrânii lui Israel, ca să poarte împreuna cu el sarcina poporului. Însa, dacă Moise ar fi priceput pe deplin starea sa înaltă şi fericirea legată de ea, aceasta poruncă n-ar fi fost de trebuinţă. Tot astfel este şi cu porunca pe cate o dă Dumnezeu lui Samuel; să rânduiască un împărat pentru poporul Israel (1 Sam. 8). Nu-i trebuia poporului împărat. Aşadar, ca să pricepem bine porunca dată de Dumnezeu fie unei persoane, fie unui popor, trebuie să ţinem seama de starea acestei persoane sau a acestui popor.