În sfârşit, trebuie să cercetăm puţin şi urmarea mărturiei. Adevărul şi înfăptuirea adevărului sunt două lucruri foarte deosebite. Un lucru este să vorbeşti despre slava Bisericii, şi alt lucru să umbli potrivit acestei slave. În ce priveşte pe Rebeca, urmarea mărturiei dată de rob, este foarte lămurită şi hotărâtă. Ea aude cu urechile ei, crede cu toată inima mărturia şi se dezlipeşte de toate cele ce o înconjoară. Este gata să părăsească toate şi să alerge spre ţintă (Fil. 3. 12-13). Era cu neputinţă să fie încredinţată de un viitor aşa de măreţ, şi totodată să rămână în mijlocul împrejurărilor în care se găsea din fire. Dacă mărturia despre viitorul său era adevărată, lipirea de cele de faţă însemna pentru ea cea nai mare nebunie. Dacă nădejdea ei de a ajunge mireasa lui Isaac şi moştenitoare împreună cu el a tot ce avea tatăl lui era pentru ea un adevăr, rămânerea în casa lui Laban ar fi fost din partea Rebecii, cel mai mare dispreţ faţă de ceea ce, din mila lui Dumnezeu, îi era pus înainte.
Dar nădejdea, pe care o are Rebeca, este prea măreaţă ca s-o lepede aşa de uşor. E drept că Rebeca n-a văzut nici pe Isaac, nici moştenirea; dar a crezut mărturia auzită despre el şi, întru câtva, ea a primit arvuna moştenirii; atât îi trebuie inimii ei. De aceea, fără şovăială, ea se scoală şi spune că este gata de plecare: „Merg”, zice (verset 58). Este gata sa plece la drum cu acela care ia destăinuit o ţintă îndepărtată şi o mărire legată de această ţintă. „Merg” şi, uitând ce este în urma sa, se aruncă spre ce este înainte, „alergând spre ţintă pentru premiul chemării cereşti” (Fil. 3. 14). Ce icoană frumoasă şi mişcătoare a Bisericii, care merge în întâmpinarea Mirelui sau ceresc, sub călăuzirea Duhului! Aşa ar trebui să fie Biserica. Dar vai! bucuria sfântă, care aruncă orice povară şi biruie orice piedică, prin călăuzirea Duhului, este aşa de mică! Duhul sfânt ia din ce are Isus să ne dea noua: aşa după cum şi robul lui Avraam lua din ale lui Isaac şi le arăta Rebecii; plăcându-i să mărturisească mereu ceva nou despre fiul, cu atât mâi mult cu cât se apropiau de bucuria slavei ce aştepta pe mireasa. Călăuza noastră cerească doreşte să ne vorbească despre Isus. „Va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” şi mai departe: „vă va vesti lucrurile viitoare” (Ioan 16. 13-14). Ne trebuie aceasta slujire a Duhului care descopere pe Hristos sufletelor noastre, punând în noi o dorinţă fierbinte de a-L vedea aşa cum este El şi de a fi asemenea Lui. El singur are puterea să dezlipească inimile noastre de pământ şi de toate cele fireşti. Numai nădejdea de a fi unită cu Isaac a făcut pe Rebeca să zică: „Merg”, când fratele şi mama ei ziceau: „Fata să mai rămână câtva timp cu noi, măcar vreo zece zile”. Tot aşa şi cu noi, numai nădejdea de a vedea pe Isus aşa cum este El si de a fi asemenea Lui ne poate face să ne curăţim pe noi înşine, cum şi El este curat (1 Ioan 3. 3).