Să cercetăm acum al doilea punct, despre care am vorbit mai sus, anume mărturia. Robul lui Avraam era însărcinat cu o mărturie lămurită şi deosebită. „Atunci el a zis: Eu sunt robul lui Avraam. Domnul a umplut de binecuvântări pe stăpânul meu, care a ajuns la mare propăşire. I-a dat oi şi boi, argint şi aur, robi şi roabe, cămile şt măgari. Sara, nevasta stăpânului meu, a născut, la bătrâneţe, un fiu stăpânului meu şi lui i-a dat el tot ce are” (verset 34, 36). Face cunoscut pe tată şi pe fiu; iată mărturia sa. Vorbeşte de nemărginitele averi ale tatălui, care a dat toate bunurile sale fiului, fiindcă este „singurul fiu” şi ţinta iubirii tatălui. Cu ajutorul acestei mărturii, robul caută să capete o mireasă pentru fiul stăpânului său.
Aici, Scriptura ne arată, într-o icoană preînchipuitoare, mărturia Sfântului Duh, trimes din cer pe pământ, în ziua Rusaliilor. „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi trimete de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la Tatăl, El va mărturisi despre Mine” (Ioan 15. 26). Şi mai departe: „Când va veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; că El nu va vorbi de la El, ci va vorbi ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi. Tot ce are Tatăl este al Meu; de aceea am zis că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi” (1Ioan 16. 13-15). Aceste cuvinte şi mărturia robului lui Avraam se potrivesc de minune: robul caută să câştige inima Rebecăi, vorbindu-i de Isaac; tot aşa şi Duhul sfânt caută să întoarcă pe bieţii păcătoşi de la o lume de păcat şi de nebunie, ca să intre în legătură fericită şi sfântă a trupului lui Hristos, vorbindu-le de Isus. „Va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi”. Duhul Sfânt nu împinge niciodată pe un suflet să privească la el însuşi sau la lucrarea lui, ci întotdeauna îndreaptă orice privire numai la Hristos. Aşa dar, cu cât un suflet este mai duhovnicesc cu atât mai mult se va adânci în cunoaşterea lui Hristos.
Unii socotesc că privirea necurmată la inima noastră, ca lucrare a Duhului Sfânt, este o dovadă puternică de înaintare duhovnicească. Dar această căutare de sine este mai de graba o lipsă de pricepere duhovnicească, fiindcă Isus a spus, vorbind despre Duhul: „Nu va vorbi de la El”, ci „va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi”. De aceea, de câte ori cineva priveşte în lăuntrul său şi zideşte pe arătările lucrării Duhului, să ştie că nu este călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Duhul sfânt duce sufletele la Dumnezeu, arătându-le pe Hristos. A cunoaşte pe Hristos este viaţa veşnică, şi descoperirea Fiului de către Tatăl, prin Sfântul Duh, alcătuieşte temelia Bisericii. Când Petru mărturiseşte pe Hristos ca Fiul Dumnezeului cel viu, Hristos îi răspunde: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Şi Eu îţi spun: „tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şt porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui” (Matei 16.17-18). Ce piatră? – Petru? Nici vorbă! „Această piatră” este numai descoperirea lui Hristos de către Tatăl, ca „Fiul Dumnezeului celui viu”, şi această descoperire este singurul mijloc prin care un suflet poate intra în Biserica lui Hristos. Aici ni se arată lămurit ce este Evanghelia. Întâi de toate, Evanghelia este o descoperire, nu numai a unei învăţături, ci a unei persoane, a persoanei Fiului. Primirea, prin credinţă, a acestei descoperiri face legătura între cel care crede şi Hristos, care ajunge astfel Izvorul vieţii şi al puterii, cum şi temelia unirii noastre cu Hristos ca mădulare ale trupului Său. „Când a binevoit Dumnezeu… să descopere pe Fiul Sau în mine”, zice Pavel. Adevărata învăţătură, pe care ne-o pune înainte „piatra”, este deci: „Dumnezeu descoperind pe Fiul Sau”. Pe aceasta temelie neclintită, se zideşte, potrivit veşnicului sfat al lui Dumnezeu, clădirea care este Biserica vie a Lui.
Aşadar, căutând să capete o mireasă pentru Isaac, robul lui Avraam destăinuieşte toată slava şi toate bogăţiile pe care le-a primit Isaac de la tatăl său; apoi iubirea de care are parte şi, în sfârşit, tot ce putea mişca inima Rebecăi ca s-o facă să se despartă de toate lucrurile în care trăise până atunci. El arată Rebecii pe cineva în depărtare şi îi descopere fericirea ce avea s-o aibă, dacă va vrea să fie una cu acest cineva, prea iubit şi prea slăvit. Tot ce avea Isaac avea să fie şi al Rebecii, îndată ce ar vrea să fie una cu el: aşa era mărturia robului. Tot aşa este şi mărturia Sfântului Duh. Vorbeşte despre Hristos, despre slava lui Hristos, despre frumuseţea, plinătatea, harul lui Hristos, despre bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos, despre vrednicia persoanei sale şi despre desăvârşirea lucrării sale. Ba mai mult, ne arată chiar fericirea nespus de mare de a fi una cu un astfel de Hristos, „mădulare ale trupului său, carne din carnea lui, şi os din oasele lui”. Aşa este, întotdeauna, mărturia Duhului! Iată o măsură foarte potrivită pentru cercetarea oricărei vestiri adevărate a Evangheliei. învăţătura cea mai duhovnicească va fi în totdeauna aceea, care înfăţişează, neîncetat şi pe deplin, pe Hristos. Duhul nu se poate opri decât la Isus. Aşa dar, dacă cineva slujeşte prin puterea Duhului lui Dumnezeu, va vorbi totdeauna mai mult despre Hristos decât despre alte lucruri. Prea puţin loc se va găsi pentru înţelepciunea omenească; fiindcă aceasta se arată acolo, unde omul doreşte să se arate pe sine; dar toţi cei care slujesc Evangheliei trebuie să-şi aducă aminte că ţinta Duhului va fi, totdeauna, Hristos.