Geneza 24:1-33 (C. H. Mackintosh)

Este vrednică de luat în seamă legătura care este între acest capitol şi cele două dinainte. În cap. 22, fiul e adus jertfă pe altar; în cap. 23, Sara e înmormântată; iar în cap. 24, robul primeşte însărcinarea îi caute o femeie pentru cel care fusese, ca înviat dintre cei morţi. Şirul acestor întâmplări se potriveşte de minune cu şirul faptelor privitoare la chemarea Bisericii.

Marile fapte pe care le găsim în Noul Testament sunt, mai întâi: lepădarea şi moartea lui Hristos; apoi lepădarea lui Israel după trup; şi, în sfârşit, chemarea Bisericii la starea de Mireasă a Mielului. Şi toate acestea se potrivesc de minune cu şirul întâmplărilor din capitolele 22, 23 şi 24. Moartea lui Hristos trebuia să fie un fapt îndeplinit, înainte ca Biserica să poată fi chemată. „Peretele cel din mijloc al zidului” trebuia dărâmat, înainte ca „omul cel nou” să poată fi zidit. Este de mare însemnătate sa pricepem bine lucrul acesta, ca să ştim care este locul pe care-l are Biserica în căile lui Dumnezeu, atâta vreme cât mai era în fiinţa vremea lui Israel. Dumnezeu statornicise şi voia să păstreze cea mai desăvârşită despărţire între Israel şi neamuri. De aceea nici prin gând măcar nu-i trecea unui Evreu că ar fi cu putinţă o unire a lui Israel cu neamurile într-un singur om. Evreul se socotea cu mult mai presus de păgân, pe care-l privea ca spurcat cu desăvârşire şi ca unul cu care era oprit să aibă vreo legătură (Fapte 10. 28). Dacă Israel ar fi umblat într-o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu, potrivit stării în care fusese pus prin har, ar fi fost ţinut în starea lui deosebită. Dar Israel a luat altă cale; de aceea, când a umplut măsura nelegiuirilor, răstignind pe Domnul Vieţii, pe Domnul slavei şi ne primind mărturia Sfântului Duh, vedem că Pavel e chemat ispravnic peste o rânduială nouă a lucrurilor, care fusese ascunse în sfatul lui Dumnezeu, în vreme ce mărturia lui Israel urma înainte: „Iată de ce eu, Pavel, întemniţatul lui Isus Hristos pentru voi, Neamurilor, dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu care mi-a fost dată pentru voi. Prin descoperire dumnezeiască, am luat cunoştinţă de taina aceasta… care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperita acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos prin Duhul, anume proorocii Noului Testament, că adică Neamurile sunt împreună moştenitoare cu noi şi alcătuiesc un singur trup cu noi şi iau parte cu noi la aceeaşi făgăduinţă în Hristos, prin Evanghelie” (Efes. 3. 1 6). Iată lucrul de seamă. Taina Bisericii tăinuită din Iudei şi din Neamuri, botezaţi într-un singur trup prin acelaşi Duh, legată cu Capul proslăvit în ceruri, nu fusese descoperite până în zilele lui Pavel. „Al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu, dat mie prin lucrarea puterii Lui” (verset 7). Apostolii şi proorocii Noului Testament au fost, aşa zicând, temelia acestei zidiri preamărite (vezi Efes. 2. 20). Aşa fiind, e destul de lămurit că zidirea nu se începuse mai înainte (vezi şi Matei 16. 17: „Voi zidi-o”). De şi-ar fi luat început zidirea în zilele lui Abel, apostolul ar fi zis: „fiind pe temelia sfinţilor Vechiului Testament”, dar a zis altfel. De aici scoatem încheierea că, oricare ar fi locul dat sfinţilor Vechiului Testament, e cu neputinţă si facă parte din trupul lui Hristos, care, până la moartea şi învierea lui Hristos şi până la coborârea Sfântului Duh, nu era în fiinţă decât în gândurile lui Dumnezeu. Acei sfinţi erau mântuiţi, slavă lui Dumnezeu! Mântuiţi prin sângele lui Hristos şi meniţi să se bucure de slava cerească împreună cu Biserica. Dar nu puteau sa fie părtaşii unui trup, care nu şi-a luat fiinţă decât cu multe veacuri în urma. Aşa dar, acest capitol ne înfăţişează chemarea Bisericii. Nu ne vine să credem că Duhul Sfânt ar fi povestit cu deamănuntul toate întâmplările unei logodne, dacă acea logodnă n-ar înfăţişa un mare adevăr: „Căci tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră” (Rom. 15. 4). Aşadar, cu toate că Vechiul Testament nu dă vreo destăinuire lămurită a tainei celei mari a Bisericii, ne dă totuşi icoane preînchipuitoare pentru priceperea acestei taine, cum vom vedea în acest capitol. Cum am mai spus, fiul fusese ca-şi jertfit si înviat dintre cel morţi, iar tulpina din care ieşise fiul fusese, întru câtva, dată la o parte. Atunci tatăl trimete pe robul său în căutarea unei mirese pentru fiu.

Pentru ca să pricepem mai bine acest capitol, vom cerceta pe rând: 1. jurământul; 2. mărturisirea şi 3. urmarea trimeterii lui Eliezer.

Chemarea şi înălţarea Rebecăi erau întemeiate pe Jurământul care lega pe Avraam cu robul său. Rebeca n-avea cunoştinţă de aceste lucruri, deşi, în gândul lui Dumnezeu ea era ţinta acestui legământ. Tot aşa este şi cu Biserica lui Dumnezeu, socotită fie în întregime, fie în fiecare din partile sale. „Trupul meu nu era ascuns de Tine… în cartea Ta, erau scrise toate zilele cari-mi erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Ps. 139. 15 16). Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui” (Efes. 1. 3 – 4). „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai înainte i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi,i-a şi proslăvit” (Rom. 8. 29-30). Între aceste versete şi Biserică este o legătură minunată. Chemarea, îndreptăţirea şi proslăvirea Bisericii sunt toate întemeiate pe hotărârea veşnică a lui Dumnezeu, pe Cuvântul şi pe jurământul său, întărite prin moartea, învierea şi înălţarea Fiului. În planul veşnic al lui Dumnezeu, era această minunată hotărâre, care avea ca ţinta Biserica şi care este nedespărţită de slava Fiului. Jurământul robului faţă de Avraam avea ca ţintă găsirea unei soţii pentru fiul său. Astfel Rebeca avea să aibă starea înaltă, pe care a avut-o în urmă, datorită dorinţei lui Avraam pentru fiul său. Ferice de cei care înţeleg aceste lucruri; ferice de cei care văd că siguranţa şi fericirea Bisericii sunt legate pentru totdeauna de Hristos si de slava Lui! „în adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; Şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (1 Cor. 11. 8 9). „împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat, care a făcut nuntă fiului său” (Mat 22. 2). Fiul este linia sfaturilor lui Dumnezeu; şi dacă cineva este adus la fericire, sau la o vrednicie oarecare, aceasta nu se poate face decât în legătură cu Fiul. Prin păcat, omul şi-a pierdut orice drept la aceste lucruri, ba chiar la viaţa însăşi. Dar Hristos a luat asupra Sa pedeapsa păcatului. S-a făcut răspunzător în toate pentru ai Săi; a fost pironit pe cruce în locul lor. A purtat păcatele lor, în trupul Său, pe lemn, şi s-a coborât în mormânt, încărcat cu aceasta povara grea. Aşa că Biserica iese înviată din mormântul lui Hristos, în care au fost aruncate toate păcatele celor care fac parte din ea. Viaţa pe care o are ea este rodul biruinţei lui Hristos asupra morţii şi asupra tuturor împotrivirilor; această viaţă e legată cu şi întemeiată pe dreptatea dumnezeiască, deoarece drepturile lui Hristos la viaţa sunt întemeiate pe nimicirea desăvârşită a puterii morţii: şi El este viaţa Bisericii. Aşadar Biserica se bucură de viaţa dumnezeiască: e îmbrăcată cu sfinţenia, dumnezeiască, şi nădejdea ce o însufleţeşte este nădejdea dreptăţii sau neprihănirii (Vezi si următoarele locuri: Ioan 3 16, 36; 5. 39/40; 6, 27, 40, 47, 68; 11. 25; 17. 2; Rom. 5.21; 6. 23; 1 Tim. 1. 16; 1 Ioan 2. 25; 5. 20; Iuda 21; Efes. 2. 1-6, 14-15; Col. 1. 12-22; 2. 10-15; Rom. 1. 17; 3. 21-26; 4. 5/23, 25; 2 Cor. 5. 21; Gal. 5. 5).

Aceste locuri arată: viaţa, neprihănirea şi nădejdea Bisericii. Toate acestea îşi au obârşia în faptul că Biserica este una cu Acela, care a înviat dintre cei morţi. Încredinţarea că fiinţa Bisericii nu se poate despărţi de slava lui Hristos întăreşte inima mai bine decât orice. „Femeia este slava bărbatului” (1 Cor. 11. 7). Biserica e numită „plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi” (Efes. 1. 23). Numirea aceasta din urmă este vrednică de luat în seamă, căci cuvântul „plinătate” înseamnă tot cea ce se adaogă pentru a întregi ceva. Aşa dar Hristos, capul, împreună cu Biserica, trupul Său, alcătuiesc „un singur om nou” (Efes. 2. 15). Şi, dacă aşa stau lucrurile, să nu ne mirăm că Biserica a fost ţinta sfaturilor veşnice ale lui Dumnezeu. Isaac avea nevoie de Rebeca, de aceea a fost ţinta unui sfat despre care ea nu ştia nimic. Toate gândurile lui Avraam se îndreptau numai la Isaac: „Te voi pune să juri pe Domnul Dumnezeul cerului şi Dumnezeul pământului, că nu vei lua fiului meu o nevastă dintre fetele Cananiţilor în mijlocul cărora locuiesc”. „O nevastă pentru fiul meu” este cum vedem, lucrul de seamă. „Nu este bine să fie omul singur”. Astfel învăţăm ce este Biserica: în sfaturile lui Dumnezeu, Hristos are nevoie de ea; iar, în lucrarea săvârşită de Hristos s-a pregătit totul, pentru ca ea să ia fiinţă. Îndată ce priveşti adevărul din acest punct de vedere, nu este vorba numai de puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea unor bieţi păcătoşi ci şi de faptul că Dumnezeu vrea „sa facă nunta Fiului Său”, şi Biserica este Mireasa care-i este sortită. Ea este ţinta gândurilor Tatălui, ţinta iubirii Fiului şi ţinta mărturiei Sfântului Duh. Ea este sortită să aibă parte de vrednicia şi slava Fiului, cum are parte si de iubirea a cărei ţintă a fost necurmat Domnul Isus. Ascultaţi ce spune Fiul însuşi: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o ca ei să fie una cum şi noi suntem una: Eu în ei şi Tu în Mine, pentru ca ei şa fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis, şi ca, i-ai iubit, cum Mai iubit pe Mine” (Ioan 17. 22 23). Aceste vorbe ne fac cunoscut, gândurile lui Hristos despre Biserică. Aşadar Biserica nu numai că e sortită să fie cum este El, dar, chiar acum este ca El, cum este scris: „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta: astfel, se face ca dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii” (1 Ioan 4. 17). Adevărul acesta dă sufletului cea mai deplină încredere. „Noi suntem în cel adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5.20). Orice neîncredere este dată la o parte, căci Mireasa are totul în Mire. Tot ce avea Isaac au ajuns ale Rebecăi, pentru că Isaac era al ei; tot aşa, tot ce are Hristos este partea Bisericii: „…fie Pavel, fie Apolo, fie Chifa, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie lucrurile de acum, fie cele viitoare; toate sunt ale voastre şi voi sunteţi ai lui Hristos; iar Hristos al lui Dumnezeu” (l Cor. 3.,21r 22). Hristos este dat Bisericii „mai presus de toate” (Efes, 1. 22). Bucuria lui Hristos va fi să învedereze, în toată veşnicia, slava şi frumuseţea cu care va fi îmbrăcată Biserica, fiindcă slava şi frumuseţea Bisericii nu vor fi decât răsfrângerea slavei şi a frumuseţii Lui. „Domniile şi stăpânirile din locurile cereşti vor cunoaşte, prin Biserică, înţelepciunea nespus de felurită a puterii harului lui Dumnezeu în Hristos”.