Geneza 23:1-20 (C. H. Mackintosh)

Acest capitol cuprinde multe învăţături de mare folos pentru suflet. Duhul Sfânt ne zugrăveşte aici o privelişte frumoasă din purtarea credinciosului faţă de cei de afară, adică faţă de cei necredincioşi. Dacă e adevărat că pe credincios credinţa îl face neatârnat de oamenii din lume, nu e mai puţin adevărat că tot credinţa îl învaţă să umble întotdeauna cinstit faţă de ei. În ep. 1 către Tesaloniceni, cap. 4 12, suntem îndemnaţi „să ne purtăm cuviincios faţă de cei de afară” în 2 Corinteni, cap. 8. 21, „să lucrăm cinstit nu numai înaintea Domnului, ci şi înaintea oamenilor” şi în ep către Romani 13. 8: „să nu datorăm nimănui nimic”. Iată nişte învăţături însemnate care au fost bine păzite în toate timpurile de toţi slujitorii credincioşi ai lui Hristos, chiar înainte ca aceste învăţături să fi fost spuse desluşit. Dar, vai! prea puţin sunt băgate în seamă în vremea de azi. Capitolul 23 din Geneză este, deci, vrednic de o deosebită luare aminte. Începe cu moartea Sarei, şi ne arată pe Avraam într-o lumină nouă, şi anume cum se poartă când este lovit de durere. „Avraam a venit să jelească pe Sara şi s-o plângă”. Copilul lui Dumnezeu poate să jelească şi să plângă, dar nu ca acei care n-au nădejde. Marele fapt al învierii îi mângâie şi întipăreşte pe durerea lui ceva cu totul deosebit (1 Tes. 4. 13-14). Căci şi cel credincios se poate afla înaintea mormântului unui frate ori al unei surori, dar el ştie că mormântul nu poate să închidă multă vreme pe cel mort „pentru că de credem că Isus a murit şi a înviat, credem că şi pe cei adormiţi în Hristos, Dumnezeu îi va aduce împreună cu El”. Răscumpărarea sufletului asigură răscumpărarea trupului; pe cea dintâi o avem, iar pe cea a doua o aşteptăm (Rom. 3. 23).

Cumpărând Macpela ca să facă din ea un mormânt. Avraam îşi mărturiseşte credinţa în înviere. „Avraam s-a sculat dinaintea moartei sale”. Credinţa nu rămâne multă vreme privind moartea; fiindcă ea are o ţintă cu mult mai înaltă pusă înainte de Dumnezeul cel viu. Credinţa priveşte învierea, şi se cufundă în ea. Şi, prin puterea învierii, se poate scula de lângă mortul său. Mare înţeles cuprinde fapta aceasta a lui Avraam! De aceea trebuie s-o pricepem bine, fiindcă prea suntem gata să privim numai la moarte şi la urmările ei. Marginea puterii Satanei este moartea; dar unde sfârşeşte Satana, începe Dumnezeu. Avraam înţelesese lucrul acesta, când s-a sculat şi a cumpărat peştera din Macpela ca să facă din ea un loc de odihnă pentru Sara. Aşa şi-a arătat Avraam gândul în privinţa viitorului. El ştia că, în veacurile viitoare, făgăduinţa lui Dumnezeu privitoare la pământul Canaan avea să se împlinească. Aşa că a putut să pună în mormânt trupul Sarei „în nădejdea sigură a învierii”. Fii lui Het nu ştiau nimic din toate aceste lucruri. Gândurile, care umpleau sufletul patriarhului, le erau cu totul străine. De puţină însemnătate era pentru ei locul, unde avea să-şi îngroape Avraam moarta. Pentru Avraam, însă, lucrurile stăteau cu totul altfel. „Eu sunt străin şi venetic printre voi, daţi-mi un ogor ca loc de îngropare la voi ca să-mi îngrop moarta şi s-o ridic dinaintea mea*. Le-a părut de buna seama cam ciudat Hetiţilor ca Avraam să facă atâta caz pentru un mormânt; dar, lumea nu ne cunoaşte, pentru ca nu L-a cunoscut nici pe El” (1 Ioan 3. 1). Cele mai frumoase şi cele mai izbitoare trăsături ale credinţei sunt acelea pe care nu le pricepe lumea. Cananiţii n-aveau nici gând despre nădejdile care călăuzeau pe Avraam în această împrejurare. Nici nu visau că Avraam, căutând un petec de pământ în care să poată, împreună cu Sara, aştepta timpul hotărât de Dumnezeu, adică dimineaţa învierii, avea în vedere stăpânirea viitoare a ţării. Avraam simţea bine că n-avea nimic cu fiii lui Het, încât era gata să se culce, ca Sara, în mormânt, lăsând lui Dumnezeu grija să lucreze pentru el, cu el, şi prin el.

„În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzu şi le-au urat de bine, de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ” (Evr. 11. 13). Avem aici o trăsătura de toată frumuseţea a vieţii dumnezeieşti. Aceşti „martori”, de care vorbeşte ep. către Evrei în cap. 11, nu numai că au trăit prin credinţă, dar au şi mărturisit că făgăduinţele lui Dumnezeu erau tot atât de sigure şi de îndestulătoare pentru sufletele lor, la sfârşitul vieţii lor, ca şi la început. Căpătarea unui mormânt în ţară era, după părerea noastră, o dovadă de puterea credinţei, nu numai pentru viaţa, ci şi pentru moarte. Pentru ce era Avraam atât de grijuliu în cumpărarea unui mormânt? De ce era el atât de doritor să-şi întemeieze drepturile la ţarina şi la peştera lui Efron pe dreptate? Pentru ce era atât de hotărât să plătească întregul preţ în bani „mergători la orice neguţător”? În cuvântul „credinţă”, e cuprins tot răspunsul. Prin credinţă le-a făcut pe toate. Ştia că ţara era a lui în viitor şi ca, în slava învierii chiar, sămânţa lui tot avea s-o stăpânească. Până atunci însă nu voia să fie dator cu nimic acelora care trebuiau să fie alungaţi din ea.

Aşa dar acest capitol poate fi privit dintr-un îndoit punct de vedere: mai întâi arătându-ne cum să ne purtăm faţă de cei din lume; apoi, arătând fericita nădejde ce ar trebui sa însufleţească neîncetat pe cel credincios. Nădejdea pe care ne-o pune înainte Evanghelia este nemurirea, care, înălţându-ne inima deasupra înrâuririlor firii pământeşti şi ale lumii, ne învredniceşte, în acelaşi timp, să ne purtam cum trebuie faţă de cei de afară. „Ştim că atunci când se va arăta El, vom fi ca El; pentru ca Îl vom vedea aşa cum este”. Iată nădejdea noastră. care sunt acum urmările acestei nădejdi? „Oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3:2-3). Dacă trebuie să fiu în curând ca Hristos, mă voi strădui de pe acum să fiu cât se poate de mult la fel cu El. Credinciosul ar trebui să se deprindă să umble întotdeauna în curăţenie, cinste şi har înaintea tuturor celor care-l înconjoară. Aşa a făcut Avraam în legăturile lui cu fiii lui Het. În toată purtarea lui, s-a arătat foarte mare la suflet şi în adevăr dezinteresat. Între ei, Avraam era „un domnitor al lui Dumnezeu”, şi ar fi fost fericiţi să-i iacă un dar. Avraam însă învăţase să nu primească daruri decât de la Dumnezeul învierii; căci, pe când plătea Hetiţilor peştera Macpela, aştepta de la Dumnezeu tot pământul Canaan. Ştiau prea bine fiii lui Het preţul banilor mergători la orice neguţător; dar Avraam ştia şi el preţul peşterii Macpela: pentru el avea an preţ cu mult mai mare decât pentru cei care i-o vindeau. dacă „ogorul făcea” pentru ei „patru sute sicli de argint”, pentru Avraam era fără preţ. Căci era arvuna unei moşteniri veşnice, care, fiind veşnică, nu putea fi luată în stăpânire decât prin puterea învierii. Credinţa duce sufletul înainte în viitorul dumnezeiesc. Vede lucrurile cum le vede Dumnezeu şi le preţuieşte tot cum le preţuieşte Dumnezeu. Aşa dar, Avraam s-a sculat dinaintea moartei sale, din pricina că înţelesese ce înseamnă credinţa şi a cumpărat un mormânt, arătându-şi astfel nădejdea în înviere şi în moştenirea pe care o aduce această înviere.