„Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare; el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul Lui fiu” (Evr. 11. 17). Numai dacă umblăm prin credinţă, putem începe, urma şi sfârşi lucrările noastre potrivit voinţei lui Dumnezeu. Avraam nu numai că a pornit la drum ca să-şi jertfească fiul, ci şi-a urmat calea până la locul hotărât de Dumnezeu. „Avraam a luat lemnele pentru arderea de tot, le-a pus în spinarea fiului său Isaac şi a luat în mână focul şi cuţitul. Şi au mers amândoi împreună”. Şi mai departe citim: „Avraam a zidit acolo un altar şi a aşezat lemnele pe el. A legat pe fiul său Isaac şi l-a pus pe altar deasupra lemnelor. Apoi Avraam a întins mâna şi a luat cuţitul ca să junghie pe fiul său” (verset. 6-10). Într-adevăr, era „o lucrare a credinţei” şi „o osteneală a dragostei” (1 Tes. 1.3) în toată puterea cuvântului, nu numai o spoială de credinţă şi de iubire. Avraam nu se apropia de Dumnezeu numai cu buzele, ci şi cu inima. Nu zicea: „Mă duc, Doamne”, cu gând ca să nu se ducă. La el, toate erau lucruri adevărate, pe care credinţa le îndeplineşte, cu drag şi pe care Dumnezeu le primeşte, cu drag. Uşor este să te araţi ascultător când nu ţi se cere jertfă; uşor e să zici: „chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire…. Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine” (Matei 26. 33, 35). Vorba este însă să stai neclintit şi să biruieşti ispita. Pus la încercare. Petru a fost doborât. Credinţa nu se laudă niciodată cu ce va face; ci face tot ce poate cu ajutorul puterii Domnului. Nimic nu-i mai ticălos decât trufia şi pretenţiile. Sunt tot atât de josnice ca şi sprijinul pe care se proptesc. Dar credinţa lucrează când e încercată, iar până atunci rămâne bucuroasă în tăcere.

Aşadar, Dumnezeu este lăudat prin lucrarea sfântă a credinţei. Ţinta credinţei este El, precum El este şi izvorul din care ţâşneşte. Dintre toate faptele din viata lui Avraam, nu este nici una prin care Dumnezeu să fie mai slăvit decât prin aceea de pe muntele Moria. Acolo Avraam a putut dovedi ca „izvoarele sale toate” erau în Dumnezeu, şi că le aflase nu numai înainte ci şi după naşterea lui Isaac. Una este să te bizuieşti pe binecuvântările lui Dumnezeu, şi alta este sa te bizuieşti pe Dumnezeu însuşi. Una este să te încrezi în Dumnezeu, când ai în faţă binecuvântările Lui şi cu totul altceva este să te încrezi în Dumnezeu, când nu se văd aceste binecuvântări. Avraam şi-a dovedit tăria credinţei sale, arătând că se bizuia pe Dumnezeu, în privinţa unei seminţii, mari de număr, nu numai când Isaac stătea înaintea lui, în deplină sănătate şi putere, ci şi când vedea pe Isaac pe altar. Minunată încredere! Curată încredere, care nu se sprijină în parte pe Ziditor, şi în parte pe făptură, ci este întemeiată pe o temelie tare, pe Dumnezeu însuşi. El a crezut ca Dumnezeu poate şi ştia bine că Isaac nu era nimic fără Dumnezeu, iată o învăţătură de cea mai mare însemnătate, şi un mijloc de a încerca inima până în adâncul ei. Să mi se micşoreze oare încrederea când văd că nu mai am parte de aşa de multe binecuvântări? Sau stau eu aşa de aproape de izvor ca să-mi fie cu putinţă sa văd, într-un duh de închinare, toate pâraiele omeneşti sleindu-se? Cred eu cu destulă simplitate în harul îndestulător al lui Dumnezeu ca să pot, întrucâtva, „întinde mâna mea şi să iau cuţitul ca să junghii pe fiul meu”? Avraam a fost învrednicit să facă lucrul acesta, pentru că privea la Dumnezeul învierii „Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar morţii” (Evr. 11. 19).