Dar alături de adevărata ascultare, se arată şi duhul de închinare. „Eu şi băiatul ne vom duce până colo să ne închinam” (verset 5). O slugă cu adevărat ascultătoare îşi tine ochii aţintiţi nu la slujba pe care o are de făcut, oricât de însemnată ar fi ea, ci la stăpân: iată cum ia naştere duhul de închinare. Dacă îmi iubesc stăpânul pământesc, puţin îmi pasă mie dacă mi se porunceşte să-i văcsuiesc ghetele sau să-i mân caii la trăsura. Dar dacă mă gândesc la mine mai mult decât la el, îmi va veni mai bine la socoteală să fiu vizitiu decât văcsuitor. Tot aşa este şi în slujba dumnezeiescului nostru Stăpân: dacă nu mă gândesc decât la El, pentru mine are să fie tot una dacă sunt chemat să întemeiez adunări, ori să împletesc coşuri. Aceleaşi lucruri le vedem şi în ce priveşte slujba îngerilor. Unui înger puţin îi pasă dacă e trimes să nimicească o armată, sau să ocrotească pe unul din moştenitorii mântuirii. Toate gândurile sale le închină Stăpânului său. Şi dacă doi îngeri ar fi trimeşi din cer, unul ca să cârmuiască o împărăţie, altul ca să măture străzile, nu s-ar certa în privinţa slujbelor lor. Şi dacă aşa stau lucrurile cu îngerii, n-ar trebui sa fie la fel şi cu noi? Ascultarea şi cu închinarea ar trebui să meargă întotdeauna împreună, întocmai după cum şi lucrul mâinilor noastre ar trebui să aibă neîncetat mirosul plăcut al fierbintelor suspine ale inimilor noastre. Cu alte cuvinte, ar trebui să lucram potrivit cu aceste cuvinte: „Eu şi băiatul ne vom duce până colo să ne închinăm” – Am fi păziţi atunci să slujim numai din dragoste pentru muncă, si n-am mai fi cu ochii mai mult la lucrul nostru decât la Stăpânul nostru. Totul trebuie sa izvorască dintr-o credinţă simplă în Dumnezeu şi din ascultarea cuvântului Sau.