Într-un cuvânt, avea a face cu Dumnezeu, şi asta îi era de ajuns. Dumnezeu nu i-a îngăduit să dea lovitura de moarte. Mersese până la cele din urmă margini: Dumnezeul harului nu-l putea lăsa sa treacă mai departe. Cruţă inimii tatălui mâhnirea pe care n-a cruţat-o pentru inima Sa, anume: durerea de a lovi pe fiul său. El a mers până la capăt, binecuvântat fie Numele Său! „El n-a cruţai nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi” „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă” (Rom. 8. 31; Isa. 53. 10) Nici un glas n-a fost auzit din cer, atunci când Tatăl a jertfit, pe Golgota, pe singurul Său Fiu. Jertfa s-a săvârşit pe deplin, şi, prin această jertfă, a fost pecetluită pacea noastră veşnică. După-ce ascultarea lui Avraam a fost dovedita pe deplin, Dumnezeu a primit aceasta dovadă. „Ştiu acum că te temi de Dumnezeu întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu pentru Mine” (verset 12). Băgaţi de seamă la cuvintele: „Acum ştiu”. Până atunci, dovada nu fusese dată; Avraam avea credinţa şi Dumnezeu o ştia. Dar Dumnezeu pune această cunoştinţă a Lui în legătura cu dovada pipăită, pe care Avraam însuşi a adus-o înaintea altarului pe muntele Moria. Totdeauna, credinţa se arată prin faptele ei, iar temerea de Dumnezeu prin roadele ce izvorăsc din ea. „Avraam părintele nostru n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar”? (Iacov 2. 21). Cine ar pune credinţa lui la îndoiala? Dacă dăm la o parte credinţa lui Avraam, pe muntele Moria nu vom vedea decât un ucigaş şi un nebun. Luaţi în seamă credinţa lui, şi veţi vedea în el un închinător credincios şi ascultător, temător de Dumnezeu, socotit neprihănit prin fapte, când a adus jertfă pe fiul său. „Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte”? (Iacov 2. 14) O mărturie fără putere şi fără roade nu mulţumeşte nici pe Dumnezeu, nici pe oameni. Dumnezeu caută credinţă şi o cinsteşte oriunde o găseşte; oamenii însă nu caută decât arătarea prin fapte a credinţei vii şi înţelepte. Trăim înconjuraţi de o evlavie mincinoasă. Pe toate buzele trec cuvinte de credinţă. Însă adevărata credinţă este un mărgăritar rar; această credinţă care te face să părăseşti malul împrejurărilor de acum ca să mergi înainte, înfruntând valurile şi vânturile, cu răbdare, chiar dacă s-ar părea că Domnul doarme.
Nu este fără folos sa arătăm aici minunata potrivire dintre învăţătura lui Iacov şi a lui Pavel cu privire la îndreptăţire, sau neprihănire, adică starea omului după voia lui Dumnezeu. Cititorul duhovnicesc, care are înţelepciunea de sus, se pleacă înaintea deplinei insuflări a sfintelor Scripturi, ştiind prea bine că nu cu Iacov sau cu Pavel avem a face în această învăţătură însemnată, ca şi în toată Scriptura dealtfel, ci cu Duhul Sfânt. În mila Sa, Sfântul Duh s-a folosit de fiecare din aceşti bărbaţi cinstiţi de Dumnezeu, ca de un singur condei ca să-şi aştearnă gândurile. Şi dacă Dumnezeu a insuflat pe aceşti doi bărbaţi este cu neputinţă sa fie vreo nepotrivire între ei, mai ales cu privire la una şi aceeaşi învăţătură. Cum era de aşteptat, între amândoi apostolii este într-adevăr cea mai desăvârşită potrivire în toate privinţele. În ce priveşte starea omului după voia lui Dumnezeu – îndreptăţirea sau neprihănirea – unul întregeşte şi tălmăceşte pe celalalt. Apostolul Pavel ne dă starea lăuntrică; Iacov ne dă arătarea acestei stări lăuntrice în afară. Cel dintâi ne înfăţişează viaţa ascunsă; cel din urma viaţa văzută. Cel dintâi priveşte pe om în legătura cu Dumnezeu; cel din urmă îl priveşte în legătură cu Semenii săi. Avem trebuinţă de amândoi, căci starea lăuntrică n-are preţ fără viaţa în afară, după cum nici viaţa de afară n-ar avea nici un preţ şi nici o putere fără starea lăuntrică. „Avraam a fost socotit neprihănit” atunci când „a crezut în Dumnezeu” şi Avraam a fost socotit neprihănit şi atunci când a „adus jertfă pe fiul său Isaac”. Întâiul caz ne destăinuieşte starea lăuntrică a lui Avraam; al doilea ne arată pe Avraam dovedindu-şi această stare înaintea cerului şi a pământului. E bine să pricepem această deosebire. N-a fost nici un glas din cer, când „Avraam a crezut în Dumnezeu”, deşi Dumnezeu l-a văzut şi atunci, socotindu-l astfel neprihănit. Dar „când a adus pe fiul său Isaac pe altar”, Dumnezeu ia putut zice: „Ştiu acum” iar lumea întreagă a avut dovada puternică şi de netăgăduit a faptului că Avraam era un om socotit neprihănit. Şi aşa va fi totdeauna. Oriunde este starea lăuntrică de credinţă, acolo va fi şi lucrarea în afară potrivită cu starea lăuntrică. Dacă, pentru o clipă, am despărţi lucrarea lui Avraam, aşa cum ne-o înfăţişează Iacov, de credinţa lui Avraam, aşa cum ne-o lămureşte Pavel, şi ne-am întreba: care i-ar fi puterea îndreptăţitoare? Nici una! Căci tot preţul şi toată puterea lucrării lui Avraam izvorăşte din faptul că această lucrarea este destăinuirea acelei credinţi prin care Avraam fusese socotit, mai înainte, neprihănit înaintea lui Dumnezeu.
Iată potrivirea desăvârşita dintre Iacov şi Pavel. Graiul Sfântului Duh este unul şi acelaşi, fie că grăieşte prin Pavel, fie că, grăieşte prin Iacov.