Avraam ni se înfăţişează acum într-o stare în care e cu putinţă ca inima lui să fie pusă la o încercare din cele mai dureroase. În cap. 20, el a mărturisit şi osândit lucrul pe care-l păstrase mult timp în inima sa. În cap. 21, a izgonit din casă pe roaba şi pe fiul ei. Iar acum ni se înfăţişează în cea mai bană stare în care poate fi pus: îl vedem încercat de însuşi Dumnezeu. Sunt deosebite feluri de încercări: încercare stârnită de diavolul; încercare ce vine din împrejurări; iar cea mai mare din toate, în felul ei, este încercarea ce vine de-a dreptul de la Dumnezeu, când îşi pune pe copilul său în foc ca sa-i lămurească tot mai mult credinţa. Căci nu-i deajuns să zici: „Doamne, Doamne”, sau „Mă duc, Doamne”, ci inima trebuie încercată până în adâncimi ca nu cumva să se adăpostească în ea vreo rădăcină de făţărnicie, sau de mărturie mincinoasă. Dumnezeu zice: „Dă-mi, fiule, inima ta” (Prov, 23. 26); nu: „da-mi capul tău, sau mintea ta, sau însuşirile tale deosebite, sau limba ta, sau banii tăi” ci: „dă-mi inima ta”. Şi, ca să vadă dacă răspunsul nostru la harul lui este adevărat, pune mâna pe cele ce sunt foarte aproape de inima noastră. Spune lui Avraam: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac; du-te în ţara Moria, şi adu-l ardere de tot pe un munte pe care ţi-l voi spune” (verset 2). Aceste cuvinte atingeau de aproape inima lui Avraam, şi era să-l bage în cuptorul de foc până la fund. Dumnezeu „cere ca adevărul să fie în adâncul inimii” Nu se mulţumeşte cu obişnuitele dovezi de iubire din partea noastră, cum nici El nu s-a mulţumit să ne dea o dovadă obişnuită de iubire, ci ne-a dat pe Fiul Său! Şi noi, n-ar trebui oare să dăm dovezi însemnate de iubirea noastră pentru Acela care ne-a iubit atâta, chiar atunci când eram morţi în greşelile şi în păcatele noastre?

E bine totuşi să ne dam seama, că, atunci când Dumnezeu ne încearcă, ne face mare cinste. Nu citim ca „Dumnezeu a încercat pe Lot” ci Sodoma a încercat Lot. Niciodată Dumnezeu; starea sufletului său era, vai! destul de lămurită, aşa că nu mai era nevoie de cuptorul de foc ca s-o scoată la lumina. Pentru Avraam, însă, Sodoma n-ar fi înfăţişat nici o ispită; întâlnirea cu împăratul Sodomei din cap. 14 ne dovedeşte îndeajuns lucrul acesta. Ştia Dumnezeu prea bine că Avraam Îl iubea mult mai mult decât pe Sodoma, dar a vrut să scoată la iveală că slujitorul său îl iubea mai presus de oricine şi orice, punând mâna pe acela care-i era cel mai scump pe pământ. „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu…. pe Isaac”. Da, pe Isaac, copilul făgăduinţei; pe Isaac ţinta nădejdii amânate atâta vreme, acela în care toate neamurile pământului aveau sa fie binecuvântate. Acest Isaac trebuie adus jertfă! Iată o încercare de credinţă cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care, totuşi este încercat prin foc ca să aibă ca urmare „laudă, slavă şi cinste” (1 Petru l. 7). Dacă Avraam nu s-ar fi sprijinit din toată inima pe Domnul, n-ar fi putut asculta, fără şovăire, de o poruncă ce-l încerca aşa de adânc. Însă Dumnezeu însuşi era sprijinul cel viu şi nestrămutat al inimii sale. De aceea, Avraam era gata să părăsească toate pentru Domnul său.

Sufletul care şi-a găsit în Dumnezeu toate izvoarele (Ps. 87. 7) poate, fără şovăire, să părăsească toate puţurile omeneşti. Ne putem lipsi de orice, în măsura cunoştinţei pe care o căpătăm despre Ziditorul nostru. A vrea să părăseşti lucrurile văzute, altfel, decât prin putere credinţei, care primeşte lucrurile nevăzute ca şi când le-ar vedea, este cea mai zadarnică munca ce se poate închipui. Sufletul îşi va păstra pe Isaacul său, până când va găsi totul în Dumnezeu. Iar când putem zice prin credinţă: „Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor, care nu lipseşte niciodată în nevoi”, putem să mai adăogăm: „De aceea nu ne temem, chiar dacă s-ar zgudui pământul şi s-ar zgudui munţii în inima mărilor” (Ps. 46. 2, 3). „Avraam s-a sculat dis-de-dimineaţă”.. deci Avraam nu zăboveşte, ci ascultă îndată. „Mă grăbesc şi nu preget să păzesc poruncile tale” (Ps. 119. 60). Credinţa nu se opreşte niciodată să privească la împrejurări, sau să chibzuiască urmările, ci ea priveşte numai la Dumnezeu. „Dar când Dumnezeu, care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele şi m-a chemat prin harul Său, a găsit cu cale să descopere în mine, pe Fiul Sau ca să să-L vestesc între Neamuri, îndată n-am întrebat pe nici un om” (Gal. 1.15, 16).

Îndată ce întrebăm pe oameni, stricăm mărturia şi slujba, căci oamenii nu pot asculta. Ca să fim fericiţi şi ca Dumnezeu să fie mărit, trebuie să ne sculăm de dimineaţă şi, prin har, să împlinim porunca lui Dumnezeu. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este izvorul lucrării noastre, ne va da putere şi tărie ca să lucrăm; pe când dacă lucrăm numai dintr-un îndemn al inimii noaste, îndată ce încetează îndemnul acela, încetează şi lucrul.

Două lucruri trebuiesc pentru o viaţă harnică şi statornică: Duhul Sfânt ca putere şi Scriptura drept călăuză. Pe amândouă le avea Avraam: de la Dumnezeu primise puterea să lucreze, şi tot de la Dumnezeu porunca să lucreze. Ascultarea era lămurită şi lucrul acesta este foarte însemnat. Se întâmplă, deseori, ca ascultarea să nu fie decât pornirea de a nu asculta de Cuvântul lui Dumnezeu. Orice ascultare de felul acesta n-are nici un preţ Căci, ori de câte ori ascultarea trece peste marginile hotărâte de Dumnezeu, dă de bănuit; dacă nu ajunge până la aceste margini, e nedesăvârşită; iar dacă trece peste aceste margini rătăceşte. Este drept ca sunt lucrări şi căi deosebite ale Duhului lui Dumnezeu, în care îşi arată atotputernicia, ridicându-se peste marginile obişnuite. Numai că atunci lucrarea dumnezeiască e atât de lămurită şi de puternică, încât orice om duhovnicesc o pricepe numaidecât. Oricum, aceste lucrări deosebite nu se abat de la rânduiala lui Dumnezeu ca ascultarea adevărată se întemeiază întotdeauna pe cuvântul lui Dumnezeu. Să jertfeşti pe un fiu pentru Dumnezeu poate fi socotita ca o jertfă prea mare. Dar trebuie să ne aducem aminte, că această jertfire este întemeiată pe cuvântul Lui, aşa că această faptă a căpătat cel mai mare preţ în ochii lui Dumnezeu.