Dar dacă naşterea lui Isaac umple de râs gura Sarei, aduce, totodată, în casa lui Avraam şi ceva cu totul nou. Fiul stăpânei a grăbit arătarea felului de a fi al fiului roabei. Pentru casa lui Avraam, Isaac a fost, de fapt, ceea ce este naşterea din nou pentru un păcătos. Ismael nu era schimbat, dar Isaac era născut. Fiul roabei nu putea fi niciodată altceva decât ce era. Putea să ajungă un popor mare, să rămână în pustiu; putea să ajungă vânător cu arcul, să fie tatăl a douăsprezece căpetenii, cu toate acestea tot fiul roabei rămâne. Pe de altă parte Isaac, ori cât de slab şi de dispreţuit ar fi fost, era tot fiul stăpânei. Toate erau de la Domnul, starea sa, rangul sau, privilegiile şi nădejdile sale. „Ce este născut din carne este carne, şi ce este născut din Duh, este Duh” (Ioan 3. 6).

Naşterea din nou nu este o schimbare a firii noastre celei vechi, ci aducerea unei firi noi. Este sădirea firii sau a vieţii lui Adam celui de al doilea, prin lucrarea Sfântului Duh, lucrare întemeiată pe răscumpărare a săvârşită de Hristos în deplină unire cu voinţa şi sfatul lui Dumnezeu. Îndată ce un păcătos crede din inimă în Domnul Isus şi-L mărturiseşte cu gura lui, primeşte în el darul unei vieţi noi; si aceasta viaţă, este Hristos; este născut din Dumnezeu; este copil al lui Dumnezeu; este fiu al femeii slobode (Vezi Rom. 10. 9; Col. 3. 4; 1 Ioan 3. 1-2; Gal. 3. 26; 4. 31).

Firea cea noua nu schimbă întru nimic adevăratul fel de a fi al firii, vechi. Firea veche rămâne ce era, fără nici o îmbunătăţire; ba, din potriva, răutatea se arată şi mai mult la lumina firii celei noi şi luptă chiar împotriva acestei firi noi. „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora” (Gal. 5. 17) Aceste două lucruri sunt cu desăvârşire deosebite şi unul nu e scos la iveala decât prin celălalt, învăţătura privitoare la cele doua firi în cel credincios nu este pricepută de obicei. Şi, cât timp nu se cunoaşte această învăţătură, mintea nu poate decât să rătăcească în ce priveşte adevărata stare a copilului lui Dumnezeu. Unii cred că naşterea din nou este o schimbare a firii celei vechi, schimbare care se face încetul cu încetul pană când omul este înnoit pe deplin. Din cuvântul lui Dumnezeu, însă se poate uşor dovedi, ca aceasta părere este cu totul greşita. Citim bunăoară: „Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8 7). Se poate oare îmbunătăţi această vrăjmăşie? Nicidecum. De aceia şi apostolul urmează, zicând: „Căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună”. Dacă nu poate si se supună Legii lui Dumnezeu, cum s-ar putea îmbunătăţi? Mai citim: „Ce este născut din carne este carne” (Ioan 3. 6). Fă ce vrei cu carnea, tot carne rămâne. „Pe nebun chiar dacă l-ai pisa cu pisălogul în piuă în mijlocul grăunţelor, nebunia tot n-ar ieşi din el” (Prov. 27. 22). În zadar se lucrează la schimbarea nebuniei în înţelepciune: trebuie adusă înţelepciunea de sus în inima, care n-a fost până atunci stăpânită decât de nebunie. În altă parte din cuvântul lui Dumnezeu, se spune: „V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi” (Col. 3.9). Apostolul nu zice: „V-aţi îmbunătăţit”, sau: „căutaţi să îmbunătăţiţi omul cel vechi” ci: „v-aţi dezbrăcat de el”. Asta e ceva cu totul deosebit, tot atât de deosebit ca şi când am cârpi sau am lepăda o haină veche, pentru a îmbrăca una nouă. Acesta este şi gândul apostolului: să dezbrăcăm omul cel vechi pentru ca să îmbrăcăm pe cel nou. Şi multe alte locuri din Scriptură s-ar putea aduce ca să arătăm că nu este cu putinţă îmbunătăţirea firii vechi şi că aceasta fire veche e moartă în păcat şi cu desăvârşire de ne îndreptat. Singurul lucru ce-l putem face cu ea, este s-o ţinem sub picioarele noastre prin puterea acelei vieţi noi, pe care o avem prin unirea noastră cu Capul nostru înviat şi înălţat.

Şi astfel, naşterea lui Isaac n-a îmbunătăţit pe Ismael, ci a scos la iveala împotrivirea faţă de copilul făgăduinţei. Putea să fi avut o purtare foarte paşnică şi cum se cade până la sosirea lui Isaac. Dar atunci s-a arătat el ce era, batjocorind copilul învierii şi prigonindu-l. Ce era de făcut? Se putea aştepta îmbunătăţirea lui Ismael? Nicidecum; „dar Sara a zis lui Avraam: „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei; căci fiul acestei roabe nu va moşteni împreuna cu fiul meu, Isaac” (verset 9-10). Iată singurul leac. „Ce este strâmb nu se poate îndrepta” (Ecl. 1. 15) şi prin urmare trebuie să pui la o parte ce este strâmb, pentru ca să te îngrijeşti de ce este drept. Orice străduinţa pentru îmbunătăţirea firii vechi este zadarnică, în ce priveşte pe Dumnezeu. Că pentru oameni aceasta îmbunătăţire poate aduce mult folos, este altă socoteală. Dumnezeu însă a dat copiilor săi ceva cu mult mai bun de făcut, anume să îngrijească de firea cea nouă — făptura Lui însuşi — ale cărei roade nu înalţă niciodată carnea, ci sunt numai spre slava şi lauda lui Dumnezeu.

Galatenii căzuseră într-o mare rătăcire: voiau ca mântuirea să atârne de ce era în stare să fie, să facă, ori să păzească omul: „Dacă nu sunteţi tăiaţi împrejur după obiceiul lui Moise, nu puteţi fi mântuiţi” (Fapte 15. 1). Se răsturna, astfel, măreaţa zidire a răscumpărării, care se reazemă numai pe ce este Hristos şi pe ce a făcut El. Căci a face să atârne mântuirea, câtuşi de puţin de cele făptuite de om, înseamnă a nimici lucrarea mântuirii. Cu alte cuvinte; Ismael trebuie izgonit ca nădejdile lui Avraam să se bizuiască numai pe cele date de Dumnezeu în Isaac. Este adevărat că mântuirea nu lasă omului nimic cu care s-ar putea lauda. Dacă fericirea ar atârna de o schimbare chiar dumnezeiască, săvârşită în firea veche, eul s-ar putea mări întrucâtva, iar Dumnezeu n-ar primi toată slava. Dar, dacă Dumnezeu pune în mine o făptură nouă, văd că toate sunt de la Dumnezeu: gândul, lucrarea şi împlinirea. Dumnezeu lucrează şi eu mă închin; El binecuvintează, iar eu sunt cel binecuvântat; El este „cel mare”, iar eu „cel mic” (Evr. 7. 7). Dătătorul este El, iar primitorul sunt eu. Iată din ce e alcătuit creştinismul adevărat şi, totodată, ceea ce-l deosebeşte de orice sistem religios omenesc de sub soare. Religia omului, întotdeauna, dă un loc mai mic sau mai mare făpturii. Păstrează în casă pe roabă şi pe fiul ei, lăsând omului cu ce să se mărească. Dimpotrivă, creştinismul adevărat izgoneşte firea cea veche şi nu-i dă nici o parte în lucrarea mântuirii. Goneşte pe roabă şi pe fiul ei, dând toată slava Celui care i-a dat fiinţă.

Să vedem acum cine sunt, de fapt, această roabă şi fiul ei, şi ce preînchipuie. Cap. 4 din ep. către Galateni ne-o spune cu prisosinţă, iar cititorul să se folosească mult de aceasta cercetare. Roaba preînchipuie legământul legii; iar fiul ei, pe toţi câţi se bizuiesc pe „lucrurile legii” (Gal. 3. 10). Roaba naşte numai pentru robie, şi nu poate aduce în lume nici un om slobod. Niciodată legea n-a putut dărui slobozenie, căci legea avea putere asupra omului cât era în viaţa (Rom. 7. 1). Cât timp sunt sub stăpânirea altuia, oricine ar fi acela, nu sunt slobod. Dar cât trăiesc, legea are stăpânire asupra mea, iar numai moartea mă poate scoate de sub puterea ei, cum o ştim prin fericita învăţătură din cap. 7 al ep. către Romani: „Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (verset 4). Iată slobozenia, căci „dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 3. 36). „De aceea, fraţilor, noi nu suntem copiii celei roabe, ci ai femeii slobode” (Gal. 4. 31).

Aşadar, pe temeiul acestei slobozenii putem asculta de porunca: „Izgoneşte pe roaba aceasta şi pe fiul ei”. Dacă nu ştiu că sunt slobod voi căuta sa ajung la slobozenie, pornind pe cea mai ciudată cale, anume păstrând pe roabă în casă. Cu alte cuvinte, mă voi trudi să capăt viaţa ţinând legea, căutând să-mi făuresc, astfel, o stare după voia lui Dumnezeu numai cu ajutorul meu. Fără îndoială, ca să dau la o parte starea de robie, trebuie o luptă; căci legalismul e lucru firesc inimii omului: „cuvintele acestea n-au plăcut deloc lui Avraam, din pricina fiului său Ismael” (verset 11). Totuşi, ori cât de dureroasă ar fi hotărârea de care vorbim, este o hotărâre după voia lui Dumnezeu să stăm neclintiţi în slobozenia pe care ne-a dobândit-o Hristos, ca nu cumva să ne cuprinde iar jugul robiei (Gal. 5. 1).

Dea Domnul, iubite cititor, ca să dovedim, în viaţa de toate zilele, că avem binecuvântările pe care ni le-a dăruit Dumnezeu în Hristos, ca să isprăvim odată cu firea pământească şi cu orice poate fi, săvârşi, ori aduce ea. În Hristos, avem totul deplin, aşa că alergarea după ajutor la firea pământească este cu totul de prisos şi zadarnică.