„Domnul Şi-a adus aminte de cele ce spusese Sarei, şi Domnul a împlinit faţa de Sara ce făgăduise”. Aici avem împlinirea făgăduinţei, fericitul rod al aşteptării răbdătoare. Nimeni n-a aşteptat vreodată pe Dumnezeu în zadar. Sufletul care, prin credinţă, apucă făgăduinţa dumnezeiască, ştie, cu siguranţă, că nu va fi părăsit de El. Aşa a fost cu Avraam şi cu toţi credincioşii din veac în veac; şi aşa o să fie cu toţi, care se încred în Dumnezeul cel viu. Ce fericire să ai pe Dumnezeu însuşi ca parte şi loc de odihnă, în mijlocul umbrelor amăgitoare din jurul tău! Ce mângâiere, şi ce linişte pentru sufletele noastre să putem sta pe temelia neclintită care este Dumnezeu însuşi şi să avem ca sprijin cuvântul şi făgăduinţa lui Dumnezeu!
Când Dumnezeu şi-a împlinit făgăduinţa, Avraam s-a putut încredinţa de nimicnicia străduinţelor sale ca să ajungă la acea împlinire. Ismael era cu totul nefolositor pentru făgăduinţa lui Dumnezeu. A fost într-adevăr un prilej de iubire firească pentru inima lui Avraam dar n-a ajutat cu nimic la împlinirea gândului dumnezeiesc, nici la întărirea credinţei lui Avraam. Dimpotrivă, s-a adeverit, odată mai mult, că tot ce e firesc nu poate face nimic pentru Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să „cerceteze” şi să „facă” iar credinţa trebuie să aştepte, şi tot ce este firesc să rămână în nemişcare; ba mai mult, tot ce este firesc să fie cu totul dat la o parte ca un lucru mort şi nefolositor; numai atunci slava dumnezeiască poate străluci, şi credinţa poate găsi, în această descoperire, o răsplată bogată. „Sara a rămas însărcinată şi a născut lui Avraam un fiu, la vremea hotărâtă, despre care-i vorbise Dumnezeu”. Este o vreme rânduită de Dumnezeu, un timp prielnic, pe care cel credincios trebuie să-l aştepte cu răbdare. Aşteptarea se poate lungi şi nădejdea amânată îmbolnăveşte inima; dar omul duhovnicesc va fi întotdeauna mângâiat prin încredinţarea că toate lucrează împreuna spre slava lui Dumnezeu. „Căci este o proorocie a cărei vreme este hotărâta, se apropie de împlinire, şi nu va minţi dacă zăboveşte, aşteaptă-o, căci va veni şi se va împlini negreşit… dar cel neprihănit va trai prin credinţa lui” (Hab. 2. 3-4). Minunat lucru este credinţa! Ea aduce toată puterea viitorului lui Dumnezeu în vremea noastră de faţă, hrănindu-se cu făgăduinţele lui Dumnezeu ca de ceva cu totul de faţă. Prin puterea ei, sufletul rămâne legat cu Dumnezeu, chiar când i se pun piedeci pe cale; iar „la vremea hotărâtă, Dumnezeu îi umple gura de râs. Avraam era în vârstă de o sută de ani, la naşterea fiului sau Isaac”. Cu nimic nu se mai putea lăuda omul firesc. Aşa că omul ne mai putând nimic, venise vremea lui Dumnezeu. Si Sara a zis: „M-a făcut de râs Dumnezeu”. E numai bucurie şi veselie când se arată Dumnezeu.