„Astfel au fost sfârşite cerurile şi pământul, şi toată oştirea lor. În ziua a şaptea, Dumnezeu şi a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea lui pe care o făcuse” (verset. 1-3). Aceste cuvinte ne arata că Dumnezeu s-a odihnit, pentru că îşi sfârşise toata lucrarea: nici vorbă nu este aici de o poruncă dată omului. Acela, care lucrase şase zile, îşi isprăvise toata lucrarea si S-a odihnit. Atât şi nimic mai mult. Toate cele făcute erau desăvârşite; toate erau foarte bune; toate erau cum le făcuse El însuşi şi acum se odihnea în mijlocul făpturii Lui. „Stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi toţi fii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie” (Iov 38. 7). Dumnezeu îşi isprăvise lucrarea şi acum se odihnea, adică ţinea un sabat. Este singurul sabat pe care Dumnezeu l-a sărbătorit vreodată, dacă ne ţinem numai de ceea ce aflăm în Scripturi. Mai târziu, Dumnezeu a poruncit omului să păzească sabatul, şi omul n-a fost în stare sa ţină porunca lui Dumnezeu. Însă nicăieri nu se mai găsesc aceste cuvinte: „Dumnezeu s-a odihnit” dimpotrivă, Isus a zis: „Tatăl Meu lucrează până acum şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5. 16). Sabatul nu s-a mai putut deci ţine, potrivit cu adevărata lui însemnare, decât acolo unde nu mai era nimic de făcut, adică în mijlocul unei făpturi curate şi scutită de orice prihană a păcatului. Dumnezeu nu se poate odihni câtă vreme păcatul stăpâneşte în lume. Spinii, mărăcinii şi suspinele făpturii de azi vestesc sus şi tare ca Dumnezeu trebuie să lucreze, nu să se odihnească. Cum s-ar putea odihni Dumnezeu în mijlocul mărăcinilor şi spinilor, în mijlocul gemetelor, lacrimilor, bolii, morţii, desfrânării şi crimelor unei lumi vinovate şi stricate? S-ar putea odihni Dumnezeu în mijlocul unor astfel de împrejurări? Oriunde Sf. Scriptură ne face cunoscut, că Dumnezeu n-a ţinut până acum decât un singur sabat, anume acela despre care vorbeşte capitolul 2. „Ziua a şaptea” a fost sabatul. Ziua aceasta arata că făptura era gata; dar, prin căderea omului, aceasta făptură s-a stricat şi odihna din ziua a şaptea a încetat; de atunci Dumnezeu lucrează necurmat: „Tatăl Meu lucrează până acum, şi Eu de asemenea lucrez” şi Sf. Duh lucrează. Nici Hristos, când era pe pământ, n-a ţinut nici un sabat. El şi-a săvârşit lucrarea în chip strălucit; iar în ziua sabatului a fost în mormânt! Da, cititorule, Domnul Hristos, Dumnezeu întrupat, Domnul sabatului a petrecut ziua a şaptea în întunericul şi în tăcerea mormântului. Faptul acesta nu vorbeşte oare sus şi tare, şi nu cuprinde el o adâncă învăţătură? Ar fi stat Fiul lui Dumnezeu în mormânt în ziua sabatului, dacă această zi ar fi trebuit sa fie petrecuta în odihna, în pace, şi într-o adâncă încredinţare că nu mai era nimic de făcut? Dar chiar mormântul lui Isus ne vorbeşte de neputinţa de a ţinea sabatul. Acest mormânt, în care stă Domnul sabatului în ziua a şaptea, ne arată ca omul este o făptura căzuta, vinovată, fără ajutor. Ea îţi desăvârşeşte umblarea în păcat, răstignind pe Domnul Măririi, şi punând, la intrarea mormântului Sau, o piatră mare, ca, dacă va fi cu putinţă, să-l ţină mereu acolo. Şi astfel, în vreme ce Fiul lui Dumnezeu este în mormânt, omul îşi serbează ziua sabatului! Ce ciudăţenie! Hristos este în mormânt ca să aşeze din nou sabatul întrerupt, şi omul încearcă să păzească sabatul, ca şi cum totul ar fi în buna rânduială! Omul îşi serbează sabatul lui, nu sabatul lui Dumnezeu: sabat fără Hristos şi fără Dumnezeu! o formă goală, fără putere şi fără nici un preţ!

Dar, va zice cineva, ziua a şaptea a ajuns ziua întâi; aşa că toate cele ce se potriveau cu ziua a şaptea au trecut asupra zilei întâi. Nu cred ca această părere se poate întemeia pe Scriptură. Şi pe ce altă temelie s-ar putea sprijini ea? N-ar fi deloc greu să se dea la lumină o astfel de părere, dacă s-ar găsi în Cuvântul lui Dumnezeu. Dar nici vorbă de aşa ceva; dimpotrivă Cuvântul lui Dumnezeu, în deosebi Noul Testament, întăreşte, în chip hotărât, tocmai deosebirea dintre ziua a şaptea şi cea dintâi. Aşa, în capitolul 28 al Ev. după Matei, citim: „La sfârşitul zilei sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii…” „Ziua dintâi a săptămânii nu este deci sabatul strămutat din ziua a şaptea într-o altă zi ci o zi cu totul nouă; este întâia zi a unei rânduieli noi, nu cea din urmă zi a unei rânduieli vechi. „Ziua a şaptea” stă în legătură cu pământul şi cu odihna pământească; „Ziua dintâi a săptămânii”, dimpotrivă, stă în legătură cu cerul şi cu odihna cerească. Deosebirea este nespus de mare, atât în ce priveşte învăţătura, cât şi în ce priveşte viaţa de toate zilele. Dacă sărbătoresc „ziua a şaptea”, mă socotesc, eu însumi, prin acest fapt, un om pământesc, fiindcă această zi, cum am arătat, este în legătură cu odihna pământească, odihna facerii lumii. Dar dacă, prin învăţătura Scripturii şi a Duhului lui Dumnezeu, mi s-a lămurit însemnătatea „zilei dintâi a săptămânii”, numaidecât o să pricep şi legătura strânsă dintre ziua aceasta şi noua rânduială a lucrurilor. Aceasta rânduială este cu totul cerească şi are ca temelie veşnică moartea şi învierea lui Hristos. Ziua a şaptea era în legătura cu Israel şi cu pământul; ziua dintâi a săptămânii e în legătură cu Biserica şi cu cerul.

Ceva mai mult, luaţi seama că Dumnezeu poruncise lui Israel să păzească ziua sabatului; pe când ziua dintâi a săptămânii o dă Bisericii ca un dar, de care ea e chemată să se bucure. Sabatul este piatra de încercare a stării morale a lui Israel; cea dintâi zi a săptămânii este dovada lămurită a primirii veşnice a Bisericii; sabatul arata ceea ce putea să facă Israel pentru Dumnezeu; cea dintâi zi a săptămânii face cunoscut pe deplin ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi.

Niciodată nu vom putea preţui îndeajuns însemnătatea „zilei Domnului”, cum se mai numeşte ziua întâi a săptămânii în capitolul 1 al Apocalipsei. Această zi, fiind ziua în care Hristos a înviat dintre cei morţi, nu arată terminarea facerii lumii, ci biruinţa slăvită şi desăvârşită a răscumpărării. Sărbătorirea zilei întâi a săptămânii nu este, cum am mai văzut, o robie sau un jug pentru creştin; ci, dimpotrivă, creştinul e prea fericit să serbeze această zi măreaţă. Astfel vedem pe cei dintâi creştini adunaţi în ziua întâi a săptămânii ca să frângă pâinea (Faptele 20.7). Deci deosebirea între Sabat şi ziua întâi a săptămânii este pe deplin întărită în aceasta vreme a istoriei Bisericii. Iudeii serbau sabatul în sinagogile lor, citind „legea şi proorocii” (Faptele 15. 21); iar creştinii serbau ziua întâi a săptămânii adunându-se ca să frângă pâinea. Nu este, în toată Sf. Scriptură, nici un singur verset măcar, unde ziua întâi a săptămânii să fie numita sabat; dar sunt multe dovezi care arata că este o mare deosebire între aceste două zile.

De ce atunci o astfel de luptă pentru ceea ce nare nici o temelie în Scriptură? Iubiţi, cinstiţi şi sărbătoriţi ziua Domnului; căutaţi sa fiţi „în duh” în ziua aceea ca apostolul; lăsaţi la o parte îndeletnicirile voastre pământeşti, pe cât vă este cu putinţă; dar totodată daţi acestei zile numele şi locul ce i se cuvin; pricepeţi bine pe ce fel de învăţătura este întemeiată; lăsaţi-i felul ei deosebit de a fi; şi mai ales nu încătuşaţi pe credincios, ca într-un jug de fier, cu ţinerea zilei a şaptea; căci pentru el, sărbătorirea zilei dintâi este un dar fericit şi sfânt. Nu coborâţi pe credincios din cer, unde se bucura de odihnă, pe pământ, unde nu poate găsi această odihnă. Nu cereţi de la el să păzească o zi pe care Stăpânul sau a petrecut o în mormânt, în loc să se bucure în prea fericita zi în care El a părăsit mormântul. Citiţi cu de-amănuntul Matei 28. 1-6;Luca 24.1;Ioan 20.1,19,26;Fapte 20.7;1Cor 16.2;Apoc 1.10;Fapte 13.14;17.2;Col 2.16;Gal 4.10-11.

Nu trebuie, însă, să se creadă că pierdem din vedere faptul însemnat, că sabatul are să mai fie sărbătorit pe pământul lui Israel şi în toată făptura: „Rămâne dar o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evr 4. 9). Când Fiul lui Avraam, al lui David şi al omului, îşi va lua locul de Stăpân peste tot largul pământului, atunci va fi un sabat măreţ, o odihnă pe care păcatul n-are s-o mai strice niciodată. Dar acum, Fiul nu e primit, şi toţi acei care-L cunosc şi-L iubesc sunt chemaţi „să iasă afară din tabără la El şi să sufere ocara Lui” (Evr 13.13). N-ar fi nici o ocară, dacă pământul ar putea sărbători sabatul; dar faptul ca unii oameni caută să facă din „ziua întâi a săptămânii” „sabatul”, ne arată lămurit starea în care se află aceşti oameni. O astfel de stare nu este decât încercarea de a se întoarce la o stare de lucruri şi la un fel de sfinţenie cu totul pământesc. Se prea poate ca un mare număr de credincioşi să nu înţeleagă lucrul acesta şi să ţină cu sfinţenie „ziua sabatului”, potrivit felului lor de a înţelege. Dar dacă trebuie să respectăm cugetul acestor creştini şi să avem grijă să nu jignim pe nimeni, avem totuşi dreptul, şi doar aceasta este datoria noastră, să întrebăm pe ce fel de temelie biblica se reazemă astfel de încredinţări? Căci, aici n-avem a face nici cu cugetul, nici cu încredinţările oamenilor, ci cu Dumnezeu însuşi, descoperit în Cuvântul Lui; de aceea cerem de la fiecare cititor credincios să-şi dea bine seama de starea lui faţa de „ziua a şaptea” sau „sabat”, cum şi faţa de „ziua întâi a săptămânii” sau „ziua Domnului”.(Notă: Cu privire la sabat adăugăm că unii credincioşi, numai ca să-şi arate slobozenia, lucrează Duminica întocmai ca în toate zilele săptămânii, se fac vinovaţi de sminteală faţă de fraţii lor. O astfel de purtare nu poate porni din Duhul lui Hristos. Dacă în mintea mea mă simt slobod şi mi-este lămurit că pot lucra Duminica, totuşi trebuie să respect cultul fraţilor mei, care n-au aceleaşi păreri. Afară de aceasta, nu cred că cei ce se poartă astfel pricep întocmai adevăratele şi scumpele privilegii, care stau în legătură cu ziua Domnului. Ar trebui să fim prea recunoscători că putem lăsa în această zi orice lucru şi orice petrecere pământească, în loc să ne afundăm de bună voie în ele, ca să arătăm că suntem slobozi. În multe ţări, legea Statului opreşte lucrul Duminica. Credem că această măsură e voită de Dumnezeu, şi că este un mare har pentru credincioşi. De altfel, ştim prea bine, că inima omenească, zgârcită şi lacomă, ar despoia cu bucurie pe credincioşi de scumpul lor prilej să se închine lui Dumnezeu cu fraţii lor în ziua Domnului şi cine ar putea zugrăvi înrâurirea vătămătoare pe care o are asupra sufletului o muncă necurmată? Credincioşii, care, de luni dimineaţa până sâmbătă seara trag, în piept aerul greu al birourilor, al prăvăliilor, al fabricii, ori al atelierului, pot să răspundă.)