În acest capitol, ni se înfăţişează două lucruri deosebite, anume: căderea, în care ajunge câte odată copilul lui Dumnezeu în faţa lumii; apoi, vrednicia, cu care este îmbrăcat totdeauna în ochii lui Dumnezeu. Avraam se teme iar de oamenii din Gherar.

Socotind că Dumnezeu nu este în mijlocul lor, uită că Dumnezeu este întotdeauna cu el. Se uita mai mult la locuitorii din Gherar decât la Acela care e mai puternic decât toţi. Uitând că Dumnezeu are putere să apere pe Sara, se foloseşte iar de acelaşi vicleşug, pe care l-a mai întrebuinţat când a fost în Egipt. Toate aceste întâmplări cuprind o înştiinţare foarte serioasă. Tatăl credincioşilor s-a abătut din, calea cea dreaptă, pentru că a pierdut din vedere pe Dumnezeu. Pentru un timp, el părăseşte starea sa de legătură cu Dumnezeu, cazând în ispită: dovadă că nu suntem tari decât rămânând strânşi lipiţi de Dumnezeu recunoscându-ne necurmat slăbiciunea noastră. Nimic nu ne poate vătăma câtă vreme umblăm în calea poruncilor Sale. De s-ar fi lăsat Avraam cu totul în voia lui Dumnezeu, oamenii din Gherar nici nu s-ar fi legat de el. Ba ar fi avut chiar prilejul să dovedească, în mijlocul celor mai grele împrejurări, cât de credincios este Dumnezeu. Şi mai mult, şi-ar fi păstrat şi vrednicia lui de adevărat credincios.

Ce dureros să vezi cum copiii lui Dumnezeu înjosesc pe Tatăl lor, şi, prin urmare, se înjosesc pe ei înşişi înaintea lumii în toate împrejurările. Numai atâta vreme cât vom arăta, prin viaţa noastră, că „toate izvoarele noastre” sunt în Dumnezeu (Ps. 87. 7), vom rămâne deasupra lumii. Nimic nu ne ridică mai mult deasupra lumii decât credinţa. Ea ne duce deasupra tuturor gândurilor acestei lumi. Căci nici omul din lume, nici creştinul lumesc nu poate pricepe viaţa credinţei. Izvorul din care se adapă credinţa este în afara de priceperea lor. Oamenii da obicei sunt plini de nădejde şi de încredere atâta vreme cât văd ceea ce socotesc ca temei al nădejdii şi încrederi lor. Dar ei nu cunosc ce vrea să zică bizuirea numai pe starea de faţă a unui Dumnezeu nevăzut. Dimpotrivă, credinciosul rămâne potolit chiar în mijlocul împrejurărilor, în care firea omenească nu vede nimic de ce s-ar putea sprijini. De aceea, după socotinţa omului firesc, credinţa pare nechibzuită, nepăsătoare şi visătoare. Numai cei care cunosc pe Dumnezeu pot pricepe faptele credinţei, deoarece numai ei sunt în stare să priceapă pricinile înţelepte ele acestor fapte.

În acest capitol, vedem pe omul lui Dumnezeu sub înrâurirea necredinţei, mustrat şi înfruntat de oamenii din lume din pricina purtării lui. Nu se poate altfel; căci, cum am zis, numai credinţa poate da o tărie trainica purtării omului. Întâlneşti, într-adevăr deseori, oameni cum se cade; dar nu te poţi încrede în aceste însuşiri fireşti, căci tăria lor se reazemă pe o temelie nestatornică: împrejurările. Credinţa singură leagă sufletul puternic de Dumnezeu, singurul izvor trainic al oricărei fapte cu adevărat bună. E vrednic de luat în seama că atunci când copiii lui Dumnezeu se abat din calea credinţei, cad chiar şi mai jos decât alţii. Iată de ce Avraam s-a purtat aşa cum s-a purtat în această parte a istoriei sale.

Dar, tot cu acest prilej, mai facem şi o altă descoperire: ani de zile Avraam păstrase un lucru rău în inima sa, anume: încrederea în el însuşi. Căci, dacă s-ar fi încrezut cu totul în Dumnezeu în privinţa Serei, n-ar fi avut trebuinţă de un astfel de vicleşug; Dumnezeu ar fi ocrotit pe Sara de orice rău! Şi cine ar putea vătăma pe cei care sunt sub ocrotirea Aceluia ce nu doarme niciodată? totuşi, din mila Domnului, Avraam e adus să descopere rădăcina întregului rău şi să-l mărturisească, osândindu-l cu desăvârşire pentru totdeauna. Căci nici vorbă nu poate fi nici de binecuvântare, nici de putere, atâta vreme cât mai rămâne ceva din firea pământească nedescoperit şi mai ales ne osândit. Răbdarea lui Dumnezeu este neobosită. Aşteaptă, ne îngăduie, dar niciodată nu înalţă vreun suflet până la culmea binecuvântării şi a puterii câtă vreme păstrează din firea pământească ceva cunoscut şi ne osândit.

Să vedem acum cum este privit Avraam de Dumnezeu. Când cercetezi istoria copiilor lui Dumnezeu – fie că-i priveşti pe toţi împreună sau pe fiecare în parte – te izbeşte marea deosebire dintre ceea ce sunt ei în ochii lui Dumnezeu şi ce sunt în ochii oamenilor. Dumnezeu vede pe ai Lui în Hristos; se uită la ei prin Hristos; astfel îi vede „fără pată, fără zbârcitură, sau altceva de felul acesta”. înaintea lui Dumnezeu, ei sunt cum este Hristos. Sunt desăvârşiţi pentru totdeauna, în ce priveşte starea lor în El. „Ei nu sunt în trup, ci în duh” (Efes. 5. 27; 1. 4-6; 1 Ioan 4. 17; Rom. 8. 9).

În ei înşişi, ei sunt nişte biete fiinţe slabe, nedesăvârşite, în stare să se abată st să rătăcească în tot chipul; şi, fiindcă lumea vede numai ce sunt în ei înşişi, de aceea pare aşa de mare deosebirea dintre felul de vedere al lui Dumnezeu şi al lumii. Numai Dumnezeu poate să dea la lumina frumuseţea, vrednicia şi desăvârşirea poporului Său; căci de la El izvorăsc toate aceste însuşiri. Altă frumuseţe n-au copiii lui Dumnezeu decât aceea pe care Dumnezeu însuşi o pune în ei. De aceea, numai Dumnezeu poate să dea la iveală aceasta frumuseţe, şi încă într-un chip vrednic de El însuşi şi cu atât mai măreţ cu cât vrăjmaşul se apropie blestemând, ocărând sau învinuind. Aşa, când Balac caută să blesteme sămânţa lui Avraam, Domnul zice: „Nu vad nici o fărădelege în Iacov, şi nici o răutate în Israel”. „Ce frumoase sunt corturile tale, Iacove! Locuinţele tale, Israele” (Numeri 23. 21; 24. 5). Iar, când Satana stă la dreapta lui Iosua, ca să se împotrivească lui, Domnul i-a zis: Domnul să te mustre Satano!.,. Nu este el, Iosua, un tăciune scos din foc” (Zah. 3.2)? În totdeauna, Domnul Se aşează între ai Săi şi între gurile care se deschid ca să învinuiască pe ai Săi. Nu răspunde la învinuire, ţinând socoteală de ceea ce sunt ei în ei înşişi, sau de ceea ce sunt ei în ochii oamenilor; ci răspunde pe temeiul lucrării făcute de El pentru ei şi a stării în care i-a pus. Aşa este cu Avraam: acesta se înjoseşte în ochii lui Abimelec, împăratul din Gherar şi Abimelec îl mustră. Dar, când Dumnezeu ia partea lui Avraam, zice lui Abimelec: „Iată ai să mori”! Iar despre Avraam zice: „El este prooroc şi se va ruga pentru tine” (verset 3, 7). Da, cu toată „nevinovăţia inimii sale şi curăţenia mâinilor sale”, împăratul din Gherar nu era decât un om al morţii. Ba mai mult, numai prin rugăciunile acestui străin nestatornic, vine din nou sănătate în casa împăratului şi a casei lui. Aşa se poartă Dumnezeu cu copilul său: în ascuns, poate să-l certe în privinţa purtării sale; dar când un vrăjmaş ridică vreo învinuire împotriva lui, Domnul îi ia apărarea. „Nu vă atingeţi de unşii Mei, şi nu faceţi nici un rău proorocilor Mei!” „Căci cine se atinge de voi, se atinge de lumina ochilor Mei”. „Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi?” (1 Cron. 16. 22; Zah. 2. 8; Rom. 8. 34). Nici o săgeată a vrăjmaşului nu poate străbate scutul, la adăpostul căruia ascunde Domnul pe cel mai slab miel din turmă, ce şi-a dobândit-o cu scumpul sânge al lui Hristos. Îi ţine ascuns în coliba Sa; îi pune picioarele pe stânca veacurilor; îi înalţă capul deasupra vrăjmaşilor din jurul lui, şi îi umple inima cu bucuria veşnică a mântuirii Sale (Ps. 27). Lăudat fie numele Său în veci!