Lui Lot îi părea rău, fireşte, să părăsească locul de unde îl goneau îngerii; căci nu numai că îngerii au trebuit să-l ia de mână, silindu-l să fugă dinaintea judecaţii ce era gata să izbucnească, şi, când unul din îngeri l-a îndemnat să-şi mântuiască viaţa (singurul lucru ce l-a putut mântui), luându-şi adăpostul pe munte, el a răspuns: „O! nu, Doamne! Iată ca am căpătat trecere înaintea Ta, şi ai arătat mare îndurare faţă de mine, păstrându-mi viaţa; dar nu pot să fug la munte, înainte ca să mă ajungă prăpădul şi voi pieri, iată, cetatea aceasta este destul aproape, ca să fug în ea, şi este mică; O? de aş putea să fug acolo… este aşa de mică” (verset 18-20). Ce privelişte! Parcă este un om gata să se înece si îşi întinde mâna în spre un fulg, care se iveşte pe apă, ca să se agate de el. Cu toate ca îngerul îi porunceşte să fugă la munte, el nu primeşte şi se mai lipeşte de „o mică cetate” de o bucăţică de lume. Îi e teamă că moare în locul arătat de mila lui Dumnezeu şi nu vede altă nădejde de mântuire decât într-o „mică cetate”, într-un loc ales de el. „Sa fug acolo… şi voi scăpa cu viaţă”. Iată ce face Lot, în loc să se predea în totul lui Dumnezeu! Prea mult a umblat departe de Dumnezeu şi prea mult a respirat aerul greu al unei „cetăţi”, ca să fie în stare să preţuiască aerul curat al stării de faţă a lui Dumnezeu, sau să se poată sprijini pe braţul Celui Atotputernic. Sufletul îi e turburat; cuibul ce-şi făcuse pe pământ a fost nimic-t într-o clipă, iar Lot n-are nici măcar atâta credinţă ca să se adăpostească în sânul lui Dumnezeu. N-a trăit într-o legătura necurmată cu lumea nevăzută, şi lumea văzută îl părăseşte acum. „Focul şi pucioasa din cer” aveau să cadă peste toate lucrurile ce le nădăjduise şi iubise. Ziua Domnului venise ca un hoţ — pe neaşteptate — iar Lot parcă îşi pierduse orice putere şi orice cumpăt. Nu mai ştie încotro s-o ia; iar lumea, care şi-a înfipt adânc rădăcinile în inima lui, îl stăpâneşte şi-l îndeamnă să-şi caute un adăpost într-o „cetate mică” a lumii. Dar nici acolo nu se simte liniştit, şi se duce la munte, făcând de teamă, ceea ce n-a vrut să facă după porunca trimesului dumnezeiesc. Iată care i-a fost sfârşitul! Fetele lui îl îmbată, şi, în starea îngrozitoare în care e adus de beţie, ajunge unealta prin care sunt născuţi Amoniţii şi Moabiţii, vrăjmaşii neînduplecaţi ai poporului lui Dumnezeu. Ce puternică învăţătură în toate astea! Istoria lui Lot este neapărat cea mai buna tălmăcire a îndemnului scurt şi pătrunzător: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume” (1 Ioan 2. 15). Toate Sodomele şi Ţoarii acestei lumi sunt la fel; în mijlocul lor nu găseşti nici siguranţă, nici pace, nici odihnă şi nici mulţumire trainică. Judecata lui Dumnezeu e gata să se dezlănţuie împotriva oricărei nelegiuiri. Dumnezeu însă, în îndelunga şi milostiva Sa răbdare, mai opreşte sabia judecăţii, fiindcă vrea ca nici unul să nu piară, ci ca toţi să vină la pocăinţă (2Petru 3. 9).

Să ne străduim să mergem pe o cale sfântă, în afară de lume şi de toate ale ei, întreţinând, cu mare grijă, nădejdea întoarcerii Stăpânului nostru. Să n-aibă nici o putere de ademenire pentru inimile noastre câmpiile roditoare ale pământului. Să privim frumuseţile şi bogăţiile pământului ca lumina slavei lui Hristos. Să ştim, ca Avraam, să ne înălţăm până sus la Dumnezeu ca, de acolo, să vedem acest pământ care, la lumina lui Dumnezeu, nu se vede decât ca un câmp plin de dărâmături şi de pustiuri. „Pământul, cu tot ce este pe el, va arde” (2 Petru 3. 10). Toate lucrurile, pentru care copiii acestei lumi se trudesc şi le caută cu atâta foc şi pentru care se lupta cu atâta înverşunare, vor arde. Şi cine poate să spună cu siguranţă timpul când vor începe să ardă? Unde sunt Sodoma şi Gomora? Unde sunt cetăţile şi câmpiile atât de pline de viaţă, de însufleţire şi de mişcare? S-au dus! Toate au fost măturate de judecata dumnezeiască, mistuite de focul şi pucioasa cerului! Ei bine, şi acum judecăţile lui Dumnezeu sunt gata să se dezlănţuie împotriva acestei lumi vinovate. Ziua e aproape. Până atunci, harul lui Dumnezeu se vesteşte pretutindeni. Ferice de cei care aud şi cred vestea aceasta! Ferice de cei care îşi găsesc adăpostul pe stânca nestrămutata a mântuirii lui Dumnezeu! Ferice de cei care îşi găsesc adăpostul la crucea Fiului lui Dumnezeu în iertarea şi pacea ce o da Domnul Isus!

Dea Domnul ca cei care vor citi aceste rânduri sa trăiască ei înşişi în aşteptarea Fiului lui Dumnezeu, cu un cuget curăţit de păcat, si cu o iubire curăţită de orice înrâurire stricăcioasă a lumii!