Mai departe, vedem pe Avraam desfătându-se într-o legătură strânsă cu Dumnezeu, rugându-se mai întâi pentru ceea ce-l privea pe el personal (versetele 9-15), apoi pentru locuitorii Sodomei (verset 16-21). Ce întărire pentru Avraam în făgăduinţa lui Dumnezeu; „Sara va avea un fiu! Aceasta făgăduinţă însă, la Sara, n-a stârnit decât râs, cum se întâmplase lui Avraam în cap. 17.
Scriptura vorbeşte de două feluri de râsuri. întâi de râsul cu care Domnul umple gura poporului Său, când îi vine într-ajutor la vreme de nevoie: „Când a adus Domnul înapoi pe prinşii de război ai Sionului, parcă visam. Atunci gura ne era plină de râs şi limba de cântări de veselie. Atunci se spunea printre neamuri: „Domnul a făcut mari lucruri printre neamuri pentru noi” (Ps. 126.1, 2). Apoi, mai este şi râsul pe care ni-l pune în gură necredinţa, când făgăduinţele lui Dumnezeu sunt prea măreţe ca să fie primite în micile noastre inimi, sau când mijloacele, de care se slujeşte Dumnezeu, ni se par prea neînsemnate pentru împlinirea planurilor Sale mari. Nu ne ruşinăm deloc de cel dintâi râs, nici nu ne sfiim să-l mărturisim. Fiilor Sionului, nu le este ruşine să zică: „Atunci gura ne era plina de râs”. Putem râde cu poftă, când Domnul ne dă prilej sa râdem. „Sara a tăgăduit şi a zis: „N-am râs! Căci i-a fost frică” (verset 15). Necredinţa face din noi nişte laşi şi nişte mincinoşi; credinţa ne dă îndrăzneală şi ne face să spunem adevărul; ne face „să ne apropiem cu deplină încredere şi cu o inimă curată de scaunul harului” (Evr. 4. 16; 10. 22).