Cum se întâmplă întotdeauna în astfel de împrejurări, Avraam s-a folosit bine de starea sa. Sufletul care se poate „apropia de Dumnezeu” într-o deplină siguranţă a credinţei, având inima şi cugetul împăcat, şi odihnindu-se pe Dumnezeu pentru trecut, prezent şi viitor, va fi şi în stare să mijlocească pentru alţii. Cel care este îmbrăcat cu „toată armătura lui Dumnezeu” se poate ruga „pentru toţi sfinţii” (Efes. 6. 18). Aşa este şi mijlocirea marelui nostru preot, „care a străbătut cerurile” (Evr. 4.14). De câtă odihna se bucură acest mijlocitor în toate sfaturile dumnezeieşti! Cu ce simţământ adânc al primirii Sale şade El în ceruri în mijlocul slavei scaunului Sau de domnie! Cu ce atotputernicie mijloceşte El la Tatăl pentru cei care lucrează şi se ostenesc în mijlocul stricăciunii ce stăpâneşte lumea! Ferice de cei care au parte de mijlocirea lui atotputernică! Dea Dumnezeu să fim tot mai adânc pătrunşi de aceste lucruri, pentru ca legătura noastră personală cu Dumnezeu să fie tot mai strânsa şi să fim în stare să primim o tot mai mare măsură din plinătatea nemărginită a harului Său, şi să înţelegem tot mai mult că în El avem totul deplin.

În versetele 22 – 23 vedem că mijlocirea lui Avraam, deşi a fost binecuvântată, era totuşi mărginită, pentru ca mijlocitorul nu era decât un om; nu era la înălţimea împrejurărilor. Avraam zice: „Voi vorbi numai de data aceasta”, apoi se opreşte, ca şi cum s-ar fi temut ca bogăţia harului e prea mică pentru cererea sa, sau ca şi cum ar fi uitat că poliţa credinţei este totdeauna primită la banca lui Dumnezeu. Dumnezeu nu-l silea deloc să se oprească; la El era har şi răbdare cu prisos, pentru ca să asculte cererile celui după voia Sa, chiar dacă ar fi stăruit pentru trei sau chiar pentru unul singur. Dar slujitorul său a rămas în urmă. Căci i-a fost frică să ceară mai mult; încetează să ceară şi Dumnezeu încetează sa dea. Nu tot aşa e cu binecuvântatul nostru Mijlocitor; despre El se poate zice: „Poale să mântuiască În chip desăvârşit, pentru că trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei” (Evr. 7, 25). Dea Dumnezeu să ne alipim de El, în toate nevoile, în toate slăbiciunile şi în toate luptele noastre, înainte de a isprăvi acest capitol, să ne oprim puţin asupra unui gând de seamă. Când cercetăm Scriptura, trebuie sa deosebim bine căile lui Dumnezeu în cârmuirea lumii, de nădejdea Bisericii. Toate proorociile Vechiului Testament şi o mare parte a acelor din Noul Testament vorbesc despre căile lui Dumnezeu în cârmuirea lumii, dând astfel putinţa oricărui credincios să vadă ce face şi ce va face Dumnezeu cu toate neamurile pământului. Şi nu e puţin lucru să-i citeşti gândurile lui Dumnezeu cu privire la Tir, ia Babilon, la Ninive, la Ierusalim, ori la Egipt, la Asiria ori la pământul lui Israel. Dar să ne aducem aminte că aceste Proorocii nu cuprind nădejdea deosebită a Bisericii; căci, dacă existenta Bisericii nu este descoperită în ele în chip lămurit, nici nădejdea ei nu-şi poate avea locul în ele.

Neapărat, proorociile Vechiului Testament cuprind un bogat mănunchi de învăţături dumnezeieşti, de care se poate folosi şi Biserica. Dar este cu totul altceva să vrei ca, în aceste proorocii, sa descoperi numaidecât Biserica şi nădejdea ei deosebita; O mare parte dintre aceste proorocii au fost aşa de răstălmăcite pentru Biserică. Şi, din această pricină, adevărul cu privire la biserică s-a întunecat şi s-a încâlcit aşa de mult, încât mulţi se dau îndărăt de la cercetarea acestui adevăr, aşa de folositor şi plin de învăţături. De aceea, e bine să fim lămuriţi că nădejdea Bisericii n-are nici o legătură cu caile lui Dumnezeu faţa de neamuri. Ea este numai întâlnirea credincioşilor cu Domnul Isus în nori, ca să fie pentru totdeauna cu El şi ca El (Vezi 1 Tes. 4:13

Mulţi zic: „N-am cap pentru proorocie”! Se poate, dar inimă pentru Hristos ai? Dacă iubiţi pe Hristos, veţi iubi şi venirea Lui, chiar dacă nu sunteţi în stare să cercetaţi proorocia. O soţie, care-şi iubeşte soţul, poale să n-aibă cap să priceapă toate afacerile soţului ei; dar, dacă lipseşte el de acasă, inima ei va fi numai la întoarcerea lui. Poate să nu înţeleagă nimic din registrele lui de negoţ, dar îi cunoaşte pasul şi glasul. Credinciosul cel mai nepriceput şi fără carte, dacă iubeşte pe Domnul Isus, poate să aibă dorul fierbinte ca să-L vadă. Iată nădejdea Bisericii. Apostolul putea să zică Tesalonicenilor: „V-aţi întors de la idoli la Dumnezeu ca să slujiţi Dumnezeului celui viu şi adevărat, şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său” (1 Tes. l. 9-10). Sfinţii din Tesalonic, fireşte, când s-au întors la Domnul, n-au putut avea decât o cunoştinţă foarte nelămurită a proorociei. Însă, de la început, au intrat în stăpânirea nădejdii Bisericii, rămânând sub puterea ei, adică a venirii Fiului. Căci tot Noul Testament este plin de această nădejde. E drept că şi în Noul Testament e vorba de unele proorocii despre cârmuirea dumnezeiască; dar numeroase locuri dovedesc că nădejdea, îndeobşte a creştinilor din vremurile apostolice, era venirea Fiului, întoarcerea Mirelui.

Duhul Sfânt să învioreze în Biserica „fericita noastră nădejde” (Tit. 2. 13), şi să adune pe cei aleşi ca să „pregătească Domnului un norod bine pregătit pentru Ei. (Luca 1. 17).