În acest capitol, avem o pildă frumoasă a urmărilor unei vieţi de deplină ascultare şi despărţită cu totul de lume: „Dacă Mă iubeşte cineva va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi. Noi vom veni la el şi vom locui împreună cu El” (Ioan 14. 23). Locul acesta din Evanghelia după Ioan, pus în legătură cu cuprinsul capitolului de faţă, arată că felul legăturii cu Domnul, de care se bucură un suflet ascultător, e cu totul necunoscut celui care se mişcă în cele lumeşti.
Asta nu atinge în nici un chip, învăţătura iertării sau a îndreptăţirii. Toţi credincioşii sunt deopotrivă îmbrăcaţi în vestmântul neprihănirii; toţi stau înaintea lui Dumnezeu, sub una şi aceeaşi îndreptăţire. Aceeaşi viaţă coboară de la Capul care este în cer, şi se revarsă asupra tuturor mădularelor de pe pământ. Aceasta învăţătura însemnată e statornicită, în chip lămurit, în Sfânta Scriptură. Trebuie însă să ştim bine că neprihănirea şi roadele neprihănirii sunt două lucruri cu totul deosebite. A fi copil este una; şi a fi copil ascultător este alta. Bine înţeles că un tată iubeşte pe copilul ascultător şi-i va încredinţa gândurile şi planurile sale. Tot aşa e şi cu Tatăl ceresc; cuvintele Domnului Isus (Ioan 14. 23, 24) dovedesc că a pretinde că iubeşti pe Hristos, fără „să păzeşti cuvântul Sau”, este minciuna curată: „Dacă Mă iubeşte cineva va păzi cuvântul Meu”. Aşadar dacă nu păzim cuvântul Lui, dovedim făţiş că nu umblam în iubirea Numelui Său. Iubirea noastră pentru Hristos se arată în păzirea poruncilor Lui, nu în faptul că zicem: „Doamne, Doamne”! La ce bun să zici: „Mă duc, Doamne”, când nici prin gând nu-ţi trece să te duci! (Vezi Matei 21. 28, 32). Cu toate că Avraam a căzut în felurite greşeli, vedem totuşi că legătura lui cu Dumnezeu îi dă putinţa să se bucure de trei lucruri deosebite, anume: să aducă ceva plăcut lui Dumnezeu, să fie în deplină legătura cu Dumnezeu, şi să mijlocească pentru alţii înaintea lui Dumnezeu. Iată ce lucruri de seamă însoţesc o umblare sfânta, o viaţă de deplină ascultare şi de despărţire cu totul de lume. Ascultarea e plăcută lui Dumnezeu ca rod al harului Său în inimile noastre. Singurul om desăvârşit, care a făcut plăcerea Tatălui, prin umblarea Lui, a primit de multe ori de la Dumnezeu această mărturie: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care îmi găsesc plăcerea” (Matei 3. 17). Viaţa pământeasca a lui Hristos era pentru cer un prilej de bucurie necurmată; din toate purtările Sale, se ridica necurmat un miros plăcut până la scaunul de domnie al lui Dumnezeu. De la iesle până la cruce, a făcut numai ce a plăcut Tatălui Său. În căile Sale, nu erau nici întreruperi, nici schimbări, nimic noduros. El singur a fost desăvârşit. Numai în El Duhul Sfânt a putut sa ne dea o pildă de viaţă desăvârşită aici pe pământ. Cercetând Sfânta Scriptură, întâlnim, din când în când, câte un suflet, care, întâmplător, a făcut bucurie cerului. Aşa, în capitolul de faţă, întâlnim pe străinul din Mamre, în cortul său, aducând Domnului Ce-L poate mulţumi: – darurile sunt aduse cu iubire şi primite cu bunăvoinţă (versetele 1-8).