Acest capitol ne arată felul cum vine Dumnezeu ca să îndrepte greşeala lui Avram. „Când Avram a fost în vârstă de nouăzeci şi nouă de ani, Domnul i s-a arătat şi i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; umblă înaintea Mea, şi fii fără prihană”. Acest verset cuprinde mult adevăr! E destul de lămurit că Avram nu umbla înaintea Dumnezeului celui Atotputernic. Necredinţa, totdeauna, aduce, mai mult sau mai puţin, ceva din eul nostru, din împrejurări, şi altele de felul acesta, răpindu-ne, astfel, acea bucurie şi acea pace, acea seninătate şi acea sfântă neatârnare, care sunt partea celui care se sprijină pe braţul celui Atotputernic. Ce bine ar fi pentru sufletele noastre, dacă Dumnezeu ar fi o realitate statornică, cum ar fi, dacă am umbla într-o credinţă mai simplă şi într-o atârnare mai deplină de El, „Umblă înaintea Mea”. Adevărata putere nu se poate dobândi decât printr-o umblare înaintea Celui Atotputernic. Dar pentru asta, trebuie ca inima sa fie plină numai cu Dumnezeu însuşi. Dacă ne bizuim pe oameni ori lucruri, nu umblăm înaintea lui Dumnezeu, ci înaintea oamenilor. Trebuie să ştim înaintea cui umblam şi care este ţinta pe care o urmărim. Ce ne stă înainte şi pe cine sau pe ce ne bizuim, în clipa asta? Umple oare Dumnezeu inima noastră întreagă? N-au cumva loc în ea nici oamenii, nici împrejurările? Singurul mijloc să te ridici peste lume, este să umbli prin credinţă, căci credinţa punând pe Dumnezeu pretutindeni, nu mai rămâne nici un loc pentru cele fireşti, nici pentru cele lumeşti. Dacă văd pe Dumnezeu în orice clipă, orice alt lucru piere, şi pot zice ca psalmistul: „Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu; căci de la El îmi vine nădejdea. Da El este Stânca şi Ajutorul mau, Turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina” (Ps. 62, 6, 7). Omul firesc vorbeşte altfel, nu că vrea să dea pe Dumnezeu cu totul afară, căci aşa ceva se întâmplă numai când ar fi sub înrâurirea unei necredinţe hotărâte şi hulitoare, ci privirea şi aşteptarea lui sunt mereu împărţite.
E bine să luam seama că Dumnezeu nu-şi împarte slava cu făptura Sa. Şi asta mai mult în ce priveşte mântuirea noastră. De la un cap până la altul, El trebuie să fie cel dintâi şi cel din urmă. Nu-i de ajuns să atârnăm de Dumnezeu numai cu vorba, în vreme ce inima noastră se sprijină pe făptură. Dumnezeu dă totul la lumină, încearcă inima şi limpezeşte credinţa prin foc. „Umblă înaintea Mea, şi fii fără prihană”: iata calea care duce la ţinta adevărată. Când, prin har, sufletul încetează să aştepte vreun ajutor de la făptură, atunci, şi numai atunci, este pregătit pentru ajutorul lui Dumnezeu; iar când vine Dumnezeu cu ajutorul Său, toate sunt bune, căci El nu lasă nimic nefăcut: ci rânduieşte cu desăvârşire totul pentru cei care-şi pun încrederea în EL Când lucrează adânca înţelepciune, atotputernicia şi nemărginita iubire a lui Dumnezeu, cel credincios poate fi cu totul liniştit. Căci, pentru Dumnezeul cel Atotputernic, nici o împrejurare nu-i prea mică sau prea mare ca să nu-şi poată arăta El toată puterea. Avem aici dar un adevăr pătrunzător pe temeiul căruia toţi credincioşii pot fi puşi în binecuvântata stare în care vedem pe Avram în acest capitol. Parcă i-ar fi zis Dumnezeu: lasă toate în mâinile Mele, şi o să îngrijesc Eu de toate cu mult mai bine decât te poţi aştepta tu: sămânţa, moştenirea şi orice binecuvântare în legătură cu ele sunt, cu desăvârşire şi pe deplin, asigurate prin legământul Celui Atotputernic. „Avram s-a aruncat cu faţa la pământ” (verset 3). Ce ţinută frumoasă! înaintea Dumnezeului celui viu, Ziditorului cerului şi al pământului, înaintea Atot-ţiitorului şi Atotputernicului, este singura ţinută, care se potriveşte cu un păcătos slab şi nefolositor.
„Şi Dumnezeu ia vorbit”. Când omul îşi recunoaşte nimicnicia lui, atunci Dumnezeu poate să-i vorbească în har. Purtarea lui Avram, în faţa lui Dumnezeu, arată tocmai recunoaşterea slăbiciunii şi nimicniciei sale; şi tocmai această recunoaştere este pregătirea pentru descoperirea lui Dumnezeu. Abia când făptura are această recunoaştere a slăbiciunii şi nimicniciei sale, Dumnezeu poate să se arate, aşa cum este El, în toată slava Lui. Fireşte că slava Sa n-o dă altuia. Poate să se descopere şi să îngăduie omului să-L preamărească în această descoperire; dar Dumnezeu poate să se descopere numai atunci, când cel păcătos si-a luat locul ce i se cuvine. Ce deosebită e purtarea lui Avram în aceste două capitole! În cel dintâi, stă în faţa firii pământeşti; în al doilea, stă în faţa Celui Atotputernic. Acolo, era un făptuitor; aici este un închinător; acolo, se bizuia pe planurile lui făcute împreuna cu Sarai; aici, se încredinţează în mâinile lui Dumnezeu, cu toate ale lui pentru vremea de acum şi pentru viitor, dând voie lui Dumnezeu să lucreze în el, pentru el şi prin el. De aceea,. Dumnezeu poate să-i zică: „Te voi face” – „Voi întări” – Îţi voi da – şi „Te voi binecuvânta”. Într-un cuvânt, nu-i vorba, aici, decât de Dumnezeu singur şi de lucrarea Lui. Şi în aceasta stă adevărata odihnă a omului, prea învăţat să se cunoască puţin.