Aici vedem cum necredinţa întunecă mintea lui Avram, şi cum îl abate, pentru un timp, din drumul fericitei şi tihnitei încrederi în Dumnezeu. „Şi Sarai a zis lui Avram: „iată, Domnul m-a făcut stearpa” (verset. 2). Aceste cuvinte arată nerăbdarea obişnuită a necredinţei; Avram trebuia să aştepte cu răbdare de la Domnul îndeplinirea făgăduinţei. Bietei noastre inimi fireşti, însă, îi place, mai de grabă, orice alt lucru afară de aşteptare. Bucuroasă, ea va încerca ce ştie, întrebuinţând fel de fel de mijloace, planuri, numai să iasă din, ceea ce numeşte ea, încurcătură. Să te încrezi într-o făgăduinţa, şi să aştepţi, cu răbdare, împlinirea ei, sunt două lucruri cu totul deosebite. Purtarea unui copil faţă de făgăduinţele părinţilor săi ne va lămuri mai bine aceasta deosebire. Când făgăduim ceva copilului nostru, nici prin gând nu-i trece să pună la îndoială cuvântul nostru; totuşi, îl putem vedea foarte neliniştit şi abia răbdând să ştie când şi cum ne vom ţinea de cuvânt. Dar purtarea unui copil este o oglindă în care omul cel mai înţelept îşi poate găsi chipul. În cap. 15, Avram îşi dovedeşte credinţa; în cap. 16, însă, îi lipseşte răbdarea. Aşa că, acum, pricepem mai bine înţelesul şi frumuseţea versetului 12 din cap. 6, al Ep. catre Evrei: „aşa încât să nu vă leneviţi, ci să călcaţi pe urmele celor ce, prin credinţă şi răbdare moştenesc făgăduinţele”. Dumnezeu dă o făgăduinţă şi credinţa o primeşte; nădejdea o priveşte ca şi împlinită, iar răbdarea aşteaptă, cu linişte, împlinirea ei.

În ce priveşte pe Sarai, ce a zis lui Avram s-ar putea tălmăci cam astfel: „Domnul nu m-a ascultat pe mine; o să-mi vina, poate, într-ajutor roaba mea egipteană”. Inimii necredincioase totul îi place afară de Dumnezeu, De multe ori, te miri văzând de ce fel de deşertăciuni se poate agăţa credinciosul, de îndată ce a pierdut legătura cu Dumnezeu, şi când uită că Dumnezeu rămâne credincios, întotdeauna, puterea lui fiind de ajuns să facă orice. Cu chipul acesta, sufletul pierde starea de pace şi linişte, care este de mare trebuinţa pentru mărturia celui care umblă prin credinţă. Şi atunci, credinciosul întrebuinţează, întocmai ca cei din lume, fel de fel de mijloace ca să-şi ajungă scopul; şi numeşte asta: „folosire de cele mai bune mijloace”. Ce trist lucru, şi ce urmări grozave are, totdeauna, neatârnarea necurmată de Dumnezeu. Dacă Sarai ar fi zis: „Trupul meu a îmbătrânit, dar Dumnezeu îmi este îndeajuns”, ar fi fost cu totul altfel. Ar fi rămas pe un tărâm adevărat, căci de fapt, trupul ei îmbătrânise. Dar Sarai tot nu învăţase să-şi abată privirile de la cele fireşti, de aceia a vrut să mai încerce cele fireşti şi pe o alta cale. După socotinţa lui Dumnezeu şi a credinţei, omul firesc nu era mai vrednic în Agara decât în Sarai: bătrână sau tânără, este tot una în ochii lui Dumnezeu, şi deci în ochii credinţei. Dar acest adevăr n-are nici o putere asupră-ne, dacă nu l-am dovedit în viaţa noastră, punând în mijloc pe Dumnezeu. dacă însă îţi abaţi privirile, numai o singură clipa măcar, de la Dumnezeul slavei, eşti în stare să te dai pradă închipuirilor celor mai josnice ale necredinţei. Căci, numai rezemându-te, stăruitor, pe Dumnezeul cel viu, singurul adevărat şi singurul înţelept, te vei putea lipsi de toate cele fireşti. Asta nu înseamnă deloc ca dispreţuim uneltele ce le Întrebuinţează Dumnezeu: fiindcă atunci am fi nepăsători şi n-am mai fi credincioşi. Credinţa însă preţuieşte unealta, dar nu din pricina ei, ci din pricina Aceluia care o întrebuinţează. Necredinţa, dimpotrivă, nu se uită decât ta unealta şi preţuieşte izbânda după puterea uneltei, în loc s-o preţuiască după atotputernicia Aceluia care o întrebuinţează. Privind pe David şi apoi pe Filistean, Saul a zis celui dintâi: „Nu poţi să te duci sa te baţi cu Filisteanul acesta, căci tu eşti un copil” (1 Sam. 17. 33). Dar, pentru David, nu e vorba să ştie dacă el poate să se bată cu Filisteanul, ci dacă Domnul vrea se-şi arate puterea prin el aşa tânăr cum este. Drumul credinţei este un drum foarte lămurit şi foarte îngust. Credinţa nici nu îndumnezeieşte, nici nu dispreţuieşte mijloacele, ci le preţuieşte numai atât cât sunt întrebuinţate de Dumnezeu. Căci este o mare deosebire între felul cum întrebuinţează Dumnezeu mijloacele fireşti spre folosul meu şi felul meu de a le întrebuinţa spre a da la o parte pe Dumnezeu. Nu prea se bagă în seama această deosebire, dar asta nu scade din preţul ei. Dumnezeu a întrebuinţat nişte corbi spre a hrăni pe Ilie, dar Ilie nu i-a întrebuinţat ca să înlăture pe Dumnezeu. Când cineva are o încredere deplină în Dumnezeu, nu se mai sinchiseşte de mijloace; îşi face socoteala cu Dumnezeu, în deplină încredere că El va binecuvânta, va ajuta şi va îngriji, oricare ar fi mijloacele de care se va sluji.