Geneza 15:7-11 (C. H. Mackintosh)

Capitolul, pe care-l cercetăm, mai cuprinde ceva de seamă, anume: starea de moştenitor. După ce starea omului după voia lui Dumnezeu si starea de copil al lui Dumnezeu, fuseseră rânduite în întregime, dumnezeieşte şi fără vreo condiţie, Domnul a zis lui Avram: „Eu sunt Domnul, care te-am scos din Ur, din Haldeia, ca să-ţi dau în stăpânire ţara aceasta” (verset 7). Aici ne este înfăţişată starea de moştenitori cum şi calea deosebită pe care au sa meargă moştenitorii înainte de a ajunge la moştenirea făgăduită. „Şi dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitorii cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să şi fim proslăviţi împreună cu Ei” (Rom. 8, 17). Calea, care duce la moştenire, trece prin suferinţă, prin mâhnire şi prin necazuri; dar, slavă lui Dumnezeu, prin credinţă, putem zice: „suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi” (Rom. 8. 18); şi ştim că „întristările noastre uşoare de o clipă lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veşnica de slava” (2 Cor. 4. 17); şi în sfârşit: „ne bucurăm chiar şi în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare; răbdarea aduce biruinţă în încercare; iar biruinţa aceasta aduce nădejde” (Rom. 5. 3-5). Pentru noi, este o mare cinste să ni se dea voie să bem din paharul prea slăvitului nostru Stăpân, şi să fim botezaţi cu botezul Său; să călătorim într-o necurmată legătură cu El, străbătând drumul ce duce de-a dreptul la moştenirea noastră slăvită. Moştenitorul şi cei împreună cu El moştenitori, ajung la acea moştenire pe calea suferinţei.

Să ne aducem aminte însă ca suferinţele, de care au parte împreună moştenitorii, nu sunt o pedeapsă. N-au de suferit sub mâna dreptăţii dumnezeieşti din pricina păcatului, căci suferinţa aceasta a purtat o jertfa cea sfântă şi vie, deplin, pe cruce, pentru roi, Hristos, când şi-a plecat sfântul Sau cap sub loviturile dreptăţii dumnezeieşti. „Hristos de asemenea a suferit odată pentru păcate” (1 Petru 3. 18), şi acest „odată” a fost pe cruce şi în nici un alt loc. Înainte n-a suferit niciodată pentru păcat, şi n-are să mai sufere niciodată pentru păcat. „Acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singura dată ca să şteargă păcatul prin jertfa Sa” (Evr. 9. 26). „Hristos S-a adus jertfă o singură dată” (Evr. 9. 28).

Sunt doua feluri de a privi pe Hristos pătimind: întâi, ca lovit de Dumnezeu; apoi, ca lepădat de oameni. În întâia înfăţişare, El singur a suferit; în a doua înfăţişare ne este dată cinstea sa-i fim tovarăşi. Lovit pentru păcat de Dumnezeu, Hristos a suferit singur; căci cine ar fi putut suferi împreună cu EI? Numai El a fost în stare să stea în fata mâniei lui Dumnezeu. Numai El a fost în stare să se coboare „în valea cu apă care nu seacă niciodată şi unde nu se ara, nici nu se semăna” (Deut. 21. 4), şi a pus rânduială pentru totdeauna, cu privire la păcatele noastre. Pentru aceste suferinţe ale lui Hristos, rămânem doar recunoscători pe veci; cu nici un chip nu putem spune că şi noi am suferit, pentru că noi n-am fost părtaşi la ele. Numai Hristos, singur, s-a luptat şi a biruit; dar prada o împărtăşeşte cu noi. Singur era „în groapa pieirii şi în fundul mocirlei” (Ps. 40. 2); dar, îndată ce-şi pune piciorul pe „stânca” veşnică a învierii, ne face tovarăşii Săi. Tot singur era şi când a scos „strigătul tare”, pe cruce (Marcu 15. 37); dar cu mulţi tovarăşi cântă „cântarea cea noua” (Ps. 40.3). Acum, vorba este să ştim dacă vom primi să suferim cu El tot ce vine din partea oamenilor, după ce El a suferit pentru noi din partea lui Dumnezeu. Lucrul acesta este destul de lămurit, din pricină ca Duhul Sfânt întrebuinţează cuvântul „dacă” în legătură cu starea de moştenire. „Dacă suferim cu adevărat împreună cu El” (Rom. 8. 17); „dacă răbdăm, vom şi împăraţi împreuna cu El” (2 Tim. 2. 12). Când e vorba de starea de copil al lui Dumnezeu nu este nici un „dacă” căci, la această vrednicie de copil al lui Dumnezeu, nu putem ajunge prin suferinţă, ci prin puterea de naştere din nou a Duhului Sfânt, întemeiată pe lucrarea săvârşită de Hristos, după veşnicul sfat al lui Dumnezeu. Nimic nu poate clăti această stare. Nu prin suferinţă ajungem sa facem parte din familia lui Dumnezeu; căci Pavel nu zice Tesalonicenilor: „întrucât veţi fi găsiţi vrednici de familia lui Dumnezeu pentru care şi suferiţi” (2 Tes. 1. 5). Tesatonicenii făceau parte din familie, dar erau chemaţi la împărăţie; iar calea, care duce acolo, e o cale de suferinţa; ba mai mult, măsura suferinţelor lor pentru împărăţie era în legătura cu asemănarea, la chip, cu Împăratul lor. Cu cât vom aduce mai mult la chip cu El, cu atât mai mult vom şi suferi cu El; şi cu cât partea pe care o vom avea cu El în suferinţele sale va fi mai adâncă, cu atât partea pe care o vom avea cu El în slavă va fi mai mare. Este o deosebire între casa Tatălui şi împărăţia Fiului; în cea dintâi, e vorba de o stare dăruită; în a doua va fi vorba însă şi de lucrul lor. La masa mea, pot şedea toţi copiii mei; dar folosul ce vor avea, din starea mea de faţă şi din vorbe cu mine va atârna numai de ei. Unul din ei poate şedea chiar pe genunchii mei, bucurându-se, pe deplin, de legătura sa de copil cu mine, fără ca să fie însă în stare să înţeleagă măcar o singură vorbă a mea. Altul, poate, dovedeşte o deşteptăciune deosebită în starea de vorba cu mine, fără ca să fie, prin asta, mai fericit decât copilaşul ce-l ţin în braţe. Dar dacă e vorba de slujba copiilor mei faţă de mine, sau de recunoaşterea lor în faţa lumii din partea mea, este cu totul altceva. Pilda aceasta nu-i decât o slabă icoană pentru înţelegerea îndoita a gândului despre destoinicie, în împărăţia Fiului, şi starea dăruita, în casa Tatălui. Să ne aducem aminte totuşi, că a suferi cu Hristos nu înseamnă jugul unui rob, nici nu este o lege de fier, ci un har deosebit dăruit din partea Domnului; „Căci cu privire la Hristos vouă vi s-a dat harul nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Fil. 1. 29). Afară de asta, e lămurit că adevărata taină a suferinţelor pentru Hristos stă în dragostea ce o avem pentru El. Cu cât vom iubi pe Isus mai mult, cu atât ne vom ţine mai aproape de El; şi cu cât ne vom ţinea mai aproape de El, cu atât ne vom lua mai mult după El; şi cu cât ne vom lua după El mai mult, cu atât vom suferi mai mult cu El. Aşa ca totul izvorăşte din dragostea pentru Hristos; şi „noi îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4. 19). Dar şi în ce priveşte suferinţa, ca şi în privinţa tuturor adevărurilor Evangheliei, să ne ferim de a face o lege; adică sa nu cumva sa-şi închipuie cineva ca o datorie pentru cel credincios să sufere pentru Hristos. Cine priveşte suferinţa ca o datorie se prea poate să nu cunoască încă pe Hristos, nici starea binecuvântată de fiu, nefiind încă statornicit în har. Un astfel de om încearcă mai degrabă să pătrundă în familia lui Dumnezeu prin faptele legii, în loc să ajungă în împărăţie prin cărarea suferinţei.

Pe de altă parte, sa ne ferim iarăşi să dăm înapoi dinaintea paharului şi botezului Stăpânului nostru. Să nu mărturisim că avem parte de cele dobândite prin crucea Sa, dacă nu avem să fim părtaşi la lepădarea din partea lumii, care însoţeşte crucea. Să fim încredinţaţi că poteca ce duce la împărăţie nu este luminată de soarele bunei voinţe a lumii, şi că nu-i presărată cu trandafirii fericirii ei. Când un credincios stă bine cu lumea, se prea poate să nu umble în legătură cu Hristos. „Dacă îmi slujeşte cineva, să Mă urmeze; şi unde sunt Eu, acolo va fi şi slujitorul Meu” (Ioan 12. 26). Ce a urmărit Hristos în umblarea Sa pe pământ? A căutat oare să capete vreo stare de frunte în lumea aceasta? Nici vorba de aşa ceva, căci locul Lui a fost pe cruce între doi tâlhari. Dar va zice cineva: Dumnezeu şi mâna Sa erau acolo. Aşa este, însă era şi omul! Acest adevăr din urmă are ca urmare lepădarea noastră de către lume, dacă umblăm cu Hristos. Cerul ne deschide legătura cu Hristos, şi ne alungă afară din lume; dar, dacă mărturisim că suntem din cer, fără ca lumea să ne alunge, e semn că e ceva rău la mijloc. Dacă Hristos ar fi astăzi pe pământ, care i-ar fi drumul pe care ar merge, şi care i-ar fi sfârşitul? Am dori să umblăm cu El? Dea Dumnezeu să răspundem acestor întrebării la lumina Cuvântului, care este mai tăietor decât o sabie cu două tăişuri, fiind puşi sub privirea Celui Atotputernic şi să ne întărească Duhul Sfânt ca să fim mai credincioşi Stăpânului nostru îndepărtat, răstignit şi alungat de lume. Acela, care umblă potrivit Duhului va fi plin de Hristos; aşa ca nu se va uita la suferinţă, ci la Acela pentru care suferă. Dacă privirea e aţintita asupra lui Hristos, suferinţele de acum nu vor fi nimic faţă de slava viitoare.