Socotirea de dreptate, făcută aici lui Avram, se reazemă pe credinţa lui Avram în Dumnezeu ca în Acela, care învie pe morţii. Dumnezeu se descopere, astfel, într-o lume în care stăpâneşte moartea; iar sufletul, care crede în El, e socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu. Omul firesc nu poate lucra împreună cu Dumnezeu; căci ce ar putea face el faţă de puterea morţii? O să învie el pe morţi? O să deschidă el porţile mormântului? O să fie în stare el să scape de sub puterea morţii spre a trece, viu şi slobod, hotarele pământului? Nu. Omul nu poate fi pus prin el însuşi în starea omului după voia lui Dumnezeu, şi atunci nu poate fi nici copil al lui Dumnezeu, nici să se învedereze ca fiind în starea de fiu. „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (Marcu 12. 27); de aceia, cât timp un om este sub puterea morţii şi sub stăpânirea păcatului nu poate cunoaşte nici starea de neprihănire, nici legătura de fiu. Numai Dumnezeu poate să dăruiască omului şi starea omului după voia lui Dumnezeu şi starea de copil al lui Dumnezeu. Şi aceste două lucruri se capătă numai prin credinţa în EI, ca Acela, care a înviat pe Hristos din morţi.
În cap. 4 din epistola către Romani, credinţa lui Avram tocmai aşa ni se înfăţişează. „Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotita ca neprihănire”, ci este scris şi pentru noi, cărora de asemenea ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morii pe Isus Hristos, Domnul nostru” (verset 23, 24). Aşa ca şi nouă ni se cere să credem în Dumnezeul învierii, fiindcă această credinţă este singura temelie a neprihănirii noastre. Dacă Avram şi-ar fi oprit ochii asupra trupului său amorţit, după ce şi-i îndreptase spre bolta cerească presărată de stele n-ar fi putut dovedi niciodată gândul unei seminţe atât de mare la număr ca stelele. Dar Avram nu s-a uitat la trupul său, ci la puterea de înviere a lui Dumnezeu şi tocmai fiindcă era nevoie de această putere ca să dea naştere seminţei făgăduite, stelele cerului şi nisipul mării nu erau decât nişte slabe icoane pre-închipuitoare ale acestei puteri.
Tot aşa şi un păcătos, care aude vestea bună a Evangheliei, dacă ar putea să vadă cu ochii săi lumina curata a stării de faţă a lui Dumnezeu şi apoi ar putea pătrunde toate adâncimile firii sale păcătoase, cu drept cuvânt, ar putea striga: „Cum voi ajunge vreodată să stau înaintea lui Dumnezeu? Cum o să fiu în stare vreodată să locuiesc în această lumină”? – Dar, dacă păcătosul nu vede în el însuşi nici un mijloc de scăpare, Dumnezeu a pregătit totul în Acela care s-a pogorât din sânul Tatălui pe cruce şi în mormânt, făcând, astfel, prin lucrarea Lui, legătura între cer şi pământ. Mai înalt decât sânul Tatălui nu este nimic, – veşnica locuinţa a Fiului; şi mai jos decât crucea şi mormântul nu se află nimic; dar, minunat adevăr! găsim pe Hristos în amândouă. În moarte, s-a coborât, ca să lase îndărătul Lui, în pulberea mormântului, întreaga greutate a păcatelor şi fărădelegile poporului său. În mormânt, Hristos dă la iveală sfârşitul tuturor celor omeneşti, sfârşitul păcatului şi sfârşitul puterii diavolului. Mormântul lui Isus este sfârşitul tuturor lucrurilor. Dar învierea ne duce peste acest hotar şi alcătuieşte temelia nepieritoare pe care se reazemă, pentru totdeauna mărirea lui Dumnezeu şi fericirea omului – îndată ce ochiul credinţei priveşte pe Hristos cel înviat, găseşte în El un răspuns biruitor în ce priveşte păcatul, judecata, moartea şi mormântul. Acela, care a biruit totul, în chip dumnezeiesc, a înviat din morţi şi s-a aşezat în ceruri, la dreapta Tatălui; ba mai mult, Duhul celui înviat şi al celui proslăvit dă mărturie celui credincios că este un copil al lui Dumnezeu. Din mormântul lui Hristos, credinciosul a ieşit înviat, cum este scris: „Pe voi care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământeasca, ne tăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după-ce ne-a iertat toate greşelile” (Col. 2. 13).
Aşadar, starea de fiu, fiind întemeiată pe înviere, este unită cu punerea noastră în starea de neprihănire, cu neprihănirea şi cu scăparea desăvârşită de tot ce ne-ar putea fi potrivnic la mântuire. Dumnezeu nu ne putea primi plini de păcate, căci sfinţenia lui este aşa de mare, că nu poate suferi nici măcar o singură pata de păcat pe fiii şi fiicele Lui. Tatăl fiului risipitor nu putea să primească pe fiul său, la masă, cu zdrenţele cu care era îmbrăcat atunci când păzea porcii. Putea însă să-i iasă în întâmpinare, sa-l îmbrăţişeze şi să-l sărute aşa zdrenţăros cum era: iată ce poate face harul; dar era cu neputinţă ca să primească pe fiul său zdrenţăros la masa sa… Harul, care a împins pe tatăl să iasă înaintea fiului risipitor, îl face să-i dea şi o haină nouă. Căci, dacă ar fi aşteptat tatăl ca fiul său să se îmbrace cu un veştmânt cumpărat de el, n-ar mai fi fost har, cum n-ar fi fost nici drept sa ducă pe fiu în casă cu zdrenţele sale. Când însă tatăl iese în întâmpinarea fiului risipitor şi se pleacă pe gâtul lui, harul şi neprihănirea strălucesc împreună: fiul nu este primit la masa Tatălui înainte de a fi îmbrăcat potrivit stării lui înalte şi fericite. În Hristos, Dumnezeu s-a coborât până la cel mai păcătos om ca, prin înjosirea Sa, să ridice pe om la cea mai mare fericire: legătura cu El însuşi. Din toate acestea, se vede că starea noastră de copii ai lui Dumnezeu împreuna cu toată mărirea şi toate binecuvântările legate de această stare este cu totul neatârnată de noi. Nu avem mai mult a face cu ea decât trupul amorţit al lui Avram şi sânul mort al Sarei cu o sămânţă ca stelele cerurilor şi ca nisipul marii. De la Dumnezeu sunt toate. Dumnezeu Tatăl a făcut planul; Dumnezeu Fiul a pus temelia şi Dumnezeu Sf. Duh a ridicat clădirea; iar pe acea clădire se poate citi „prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă, fără faptele legii”! (Rom. 3. 27 şi Efes. 2. 8).