Să aruncăm acum o privire repede asupra vedeniei, pline de înţeles, ce ne e povestită în cele din urmă versete ale acestui capitol: „La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groaza şi un mare întunerec. Şi Domnul a zis lui Avram: „Să ştii hotărât că sămânţa ta va fi străină într-o ţara, care nu va fi a ei; acolo va fi robita şi o vor apăsa greu, timp de patru sute de ani. Dar neamul căruia îi va fi roaba, îl voi judeca Eu; şi pe urma va ieşi de acolo cu mari bogăţii…. După ce a asfinţit soarele, s-a făcut un întuneric adânc; şi iată ca a ieşit un fum ca dintr-un cuptor, şi nişte flăcări de foc au trecut printre dobitoacele despicate” (versetele 12-17).

Putem zice că întreaga istorie a lui Israel e dată pe scurt în acele două icoane pre-închipuitoare; „ca dintr-un cuptor” şi „nişte flăcări de foc”. Cea dintâi înfăţişează feluritele vremuri în care Israeliţii au fost puşi la încercare şi au pătimit: lunga lor robie în Egipt, timpurile de supunere sub împăraţii Canaanului, robia lor în Babilon, şi în sfârşit împrăştierea lor de acum. Israelitul poate fi socotit ca trecând prin cuptorul fumegând, în toate acele vremuri felurite (Vezi Deuteronom 4. 20; 1 Împăraţi 8. 51; Isaia 48. 10). Dimpotrivă, flacăra de foc pre-închipuieşte părţile din istoria lui Israel, în care Domnul, în mila Lui, se arată, pentru ca să scape pe ai Săi, ca de pildă: scăparea din Egipt prin mâna lui Moise; scăparea de sub stăpânirea împăraţilor Canaanului, prin judecători; ieşirea din Babilon, pusă la cale de Cir; şi, în sfârşit, scăparea de la urma a poporului, când va veni Hristos în slavă. La moştenire nu se poate ajunge decât prin cuptorul fumegând; şi cu cât fumul cuptorului e mai gros, cu atât mai strălucitoare o să fie şi flacăra de foc, sau făclia mântuirii lui Dumnezeu.

Dar învăţătura aceasta n-are a face numai cu poporul lui Dumnezeu îndeobşte, ci priveşte şi pe fiecare în parte. Toţi câţi au ajuns vreodată la o stare de frunte ca slujitori, înainte de a fi chemaţi sa se bucure de flacăra de foc, au trecut prin cuptorul fumegând. „Groază şi întuneric mare” au pus stăpânire pe Avram; Iacov a avut de răbdat munca grea în casa lui Laban, vreme de douăzeci de ani; Iosif a întâmpinat cuptorul fumegând al suferinţei în închisorile Egiptului; patruzeci de ani a petrecut Moise în pustie. Sf. Scriptură ne arată cum să potrivim această învăţătură pentru slujitori şi pentru supraveghetori. „Slujitorii” să fie mai întâi „cercetaţi” apoi sa slujească dacă sunt fără prihană (1 Tim. 3. 10): „să nu fie întors la Dumnezeu de curând, ca nu cumva să se îngâmfe şi să cadă în osânda diavolului” (1 Tim. 3. 6). Una este sa fii un copil al lui Dumnezeu; şi cu totul altceva este să fii un slujitor al lui Hristos. Dacă trimet pe copilul meu în grădină ca să lucreze, o să facă, poate, mare pagubă; nu este el totuşi copilul meu prea iubit? Da; dar nu este un slujitor deprins în lucrul de grădinărie. Iată toată deosebirea: rudenia şi slujba sunt două lucruri deosebite. Asta nu înseamnă că un copil al lui Dumnezeu n-are nimic de făcut, nimic de suferit sau nimic de învăţat, ci numai că slujba şi suferinţa lui sunt strâns legate în căile lui Dumnezeu. Acela care se arată mult în public, trebuie să aibă acea smerenie, acel cuget aşezat, acea minte supusa şi umila, acea voinţă frântă, acel glas duios, care sunt roadele frumoase ale suferinţei sub mâna lui Dumnezeu. Cei care iau un loc de frunte, fără sa aibă, mai mult sau mai puţin, însuşirile despre care vorbim, îşi vor pierde cumpătul mai curând sau mai târziu. Doamne Isuse, ţine pe robii tăi cei slabi aproape de Tine şi în mâna Ta.