„După aceste întâmplări, cuvântul Domnului a vorbit lui Avram, într-o vedenie, şi a zis: „Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău şi răsplata ta va fi foarte mare” (verset 1). Domnul nu va lăsa ca slujitorul Său să piardă ceva, pentru că a dat la o parte toate momelile lumii. Mult mai bine era pentru Avram să se adăpostească înapoia scutului Domnului decât să se pună sub ocrotirea împăratului Sodomei; să aştepte răsplătirea Sa cea mare, decât să primească bunurile Sodomei. Starea, în care se află Avram, după cel dintâi verset al capitolului 15, înfăţişează, în chip minunat, starea unui suflet credincios. Domnul era scutul în care se adăpostea Avram şi tot Domnul era şi răsplătirea lui. Tot aşa şi cel credincios îşi găseşte în Hristos odihna, pacea şi siguranţa. Nici o săgeata a vrăjmaşului nu poate străbate scutul ce acopere pe cel mai slab ucenic al lui Isus. Ba mai mult, Hristos nu este numai scutul, ci şi răsplata celui credincios. În timpul de faţă, ne bucurăm, cu ajutorul Duhului Sfânt, care locuieşte în noi, şi de adăpostul şi de răsplătirea pe care le avem prin jertfa Domnului Isus. De bună seamă că un credincios care umblă în calea lumii, sau care se lasă călăuzit de poftele trupeşti, nu se poate bucura nici de scut, nici de răsplătire. Dacă Duhul Sfânt e întristat, prin purtarea noastră, nu ne va dărui tot ce alcătuieşte partea şi nădejdea credinciosului. Şi, astfel, vedem, aici, că, după ce Avram se întoarce de la bătălie şi după ce respinsese darurile împăratului Sodomei, Dumnezeu i se arată ca scutul său şi răsplătirea sa foarte mare. Iată un adevăr, care ar trebui să ne umple inima.

Tot în acest capitol, găsim două învăţături de seamă în ce priveşte starea de fiu şi de moştenitor: „Avram a răspuns: „Doamne Dumnezeule, ce-mi vei da? Căci mor fără copii; şi moştenitorul casei mele este Eliezer din Damasc. Şi Avram a zis: Iată că nu mi-ai dat sămânţă şi slujitorul născut în casa mea va fi moştenitorul meu” (verset 2-3). Avram dorea un fiu, căci ştia, chiar din cuvântul lui Dumnezeu, că sămânţa sa trebuia să moştenească pământul (Cap. 13. 15). Stările de fiu şi moştenitor nu se pot desparţi în gândurile lui Dumnezeu. „Cel ce va ieşi din tine, acela va fi moştenitorul tău” (verset 4). Starea de fiu e adevărata temelie a tuturor lucrurilor şi este urmarea sfatului şi lucrării lui Dumnezeu, cum citim în Epistola lui Iacov, cap. 1. 18: „El, de bună voia Lui, ne-a născut” şi această stare se reazemă pe adevărul veşnic şi dumnezeiesc al învierii. Putea oare să fie altfel? Trupul lui Avram era „amorţit”, încât aici, ca pretutindeni, n-a putut fi stare de fiu decât în puterea învierii. Firea sa era moartă şi nu putea nici naşte, nici zămisli ceva pentru Dumnezeu. Moştenirea, în toată întinderea şi măreţia ei, se desfăşura sub ochit lui Avram; dar unde era moştenitorul? Trupul lui Avram, ca şi sânul Sarei era „amorţit”, dar Domnul este Dumnezeul învierii, de aceea un trup amorţit este tocmai ce-i trebuie ca să lucreze. De n-ar fi fost moartă firea, ar fi trebuit ca Dumnezeu s-o omoare înainte de a-şi putea arăta pe deplin puterea. În astfel de împrejurări din care sunt înlăturate toate pretenţiile fără noimă şi înfumurate ale omului, poate să lucreze mai bine Dumnezeu. De aceia, Domnul a zis lui Avram: „Uita-te spre cer, şi numără stelele, dacă poţi să le numeri”. Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta”! (verset 5), Când sufletul priveşte pe Dumnezeul învierii, binecuvântările pe care le primeşte sunt fără margini, căci toate sunt cu putinţă pentru Acela care poate dărui viaţa unui mort.