Să ne aducem aminte, totuşi, că adevărata despărţire de lume nu poate izvorî decât dintr-o legătură vie cu Dumnezeu. Ne-am putea despărţi de lume, făcând din persoana noastră centrul viaţii noastre, cum fac călugării sau filozofii. Despărţirea de lume, însă, din pricina lui Dumnezeu, este cu totul altceva. Cea dintâi ne face reci şi ne închide inima; cea din urma o deschide şi o încălzeşte, făcându-ne ca, din iubire pentru alţii, să lucrăm cu mai multă sârguinţă, Una face din „eu”, împreună cu interesele sale, centrul nostru; cealaltă dă lui Dumnezeu locul ce i se cuvine. Aşa se petrec lucrurile cu Avram: despărţirea de lume l-a pus în stare sa ajute pe acela, care, din pricina umblării sale lumeşti, se aflase în nenorocire: „Cum a auzit Avram ca fratele său fusese luat prins de război, a înarmat trei sute optsprezece din cei mai viteji slujitori ai lui, născuţi în casa lui, şi a urmărit pe împăraţii aceia până la Dan… A adus înapoi toate bogăţiile, a luat înapoi şi pe fratele sau Lot, cu toate averile lui, precum şi pe femei şi norodul” (verset. 14-16). Lot era fratele lui Avram, şi trebuia ca iubirea frăţeasca să lucreze. Iubirea unei inimi de frate răspunde nevoilor unui frate în nefericire. Asta-i dumnezeiesc. Deşi adevărata credinţă ne face totdeauna neatârnaţi, nu ne face niciodată răi şi nepăsători. Nu se poate niciodată înveli credinciosul, liniştit în cojocul lui, în vreme ce un frate tremură de frig pe afara. Căci credinţa „curăţeşte inima” (Fapte 15. 9); „lucrează prin dragoste” (Gal. 5. 6); „biruieşte lumea” (1 Ioan 5. 4); şi aceste trei roade ele credinţii se arată, în toată frumuseţea lor, la Avram. Inima lui era curăţită de nelegiuirile Sodomei; a arătat o adevărată dragoste pentru fratele său Lot; şi, în sfârşit, a avut o desăvârşită biruinţă asupra împăraţilor.