A mai fost pentru Avram o încercare cu mult mai mare decât aceea a foametei, care-i pricinuise coborârea în Egipt; anume o ispita pricinuită de unul care, în chip văzut, nu umbla în puterea unei credinţe personale. Se pare că, de la început. Lot a fost călăuzit mai mult de Avram, decât de o credinţă personală în Dumnezeu. Lucrul acesta nu este ceva neobişnuit. Răsfoind Sfintele Scripturi, vedem că, în toate mişcările mari, trezite de Duhul lui Dumnezeu, s-au prins anumite persoane, mai mult sau mai puţin credincioase, care habar n-au avut de o lucrare a Domnului în ei înşişi. Câtăva vreme, aceste persoane au mers pe drumul credinţei, dar au apăsat ca o mare greutate pe mărturia celor cu adevărat credincioşi, dacă n-au împiedecat-o cu totul. Aşa s-a întâmplat şi cu Avram. Domnul îl chemase să-şi părăsească rudenia; dar, în loc s-o părăsească, Avram o duce cu el. Terah îi împiedecă umblarea, până când e ridicat prin moarte. Lot îl însoţeşte puţin mai departe, până când „poftele altor lucruri” (Marcu 4. 19), l-au biruit şi l-au trântit la pământ.

Acelaşi lucru îl vedem şi în marea mişcare a ieşirii israeliţilor din Egipt; „o mulţime de oameni de tot soiul” (Exod 12. 38) s-a suit împreună cu ei. Mulţimea aceasta a ajuns o pricină de stricare, de slăbiciune şi de turburare, pentru Israeliţi, cum vedem în cap. din 11.4 Numeri: „Adunăturii de oameni, care se afla în mijlocul lui Israel, i-a venit poftă, ba chiar copiii lui Israel au început să plângă şi să zică: „Cine ne va da carne să mâncăm”? Tot aşa a fost şi în cele dintâi zile ale Bisericii şi, de atunci, în toate mişcările stârnite de Duhul Sfânt, s-au văzut mulţi alipindu-se de aceste mişcări, călăuziţi de orice alte înrâuriri, numai de Duhul lui Dumnezeu nu. Aceste înrâuriri însă, nefiind dumnezeieşti, au trecut şi odata cu ele s-au dus iarăşi în lume şi cei care au fost înrâuriţi de ele. Nu rămâne decât ceea ce este de la Dumnezeu, Trebuie să ştii sigur că ai legătură cu Dumnezeul cel viu; trebuie să ştii ca eşti chemat de El în locul unde te afli, altfel nu vei avea nici statornicie, nici stăruinţă în acel loc. Nu poţi să calci pe urmele altuia, numai sub cuvânt că acela păşeşte acolo. Căci Dumnezeu rânduieşte fiecăruia drumul pe care trebuie să meargă, câmpul de lucru şi ce are de făcut Aşa că fiecare trebuie sa ştim care ne este chemarea şi care ne este datoria privitoare la acea chemare ca să fim în stare, cu harul ce ni-i dat, zilnic, să lucrăm cu spor, spre mărirea lui Dumnezeu, N-are a face, dacă avem cinci talanţi sau numai unul, vorba este că un singur talant, dacă avem, să-l facem să rodească şi vom auzi, cu siguranţă, de la El aceste cuvinte: „Bine rob bun”, ca şi cum ni s-ar fi încredinţat cei cinci talanţi. Pavel, Petru, Iacov şi Ioan şi-au avut şi ei, fiecare, talantul său deosebit, slujba lui aparte. Aşa este cu fiecare din noi. Nici unul nu trebuie să se amestece în lucrul altuia. Tâmplarul are un ferăstrău, o rândea, un ciocan şi o daltă; dar de fiecare se slujeşte numai când are nevoie. Nu-i nimic mai uşor: dar, în acelaşi timp, nimic mai fără preţ decât pornirea omului de a se lua după alţii. În firea înconjurătoare, nu găsim nicăieri această pornire, căci fiecare fiinţă şi fiecare lucru îşi are rostul său anume, bine lămurit. Şi dacă aşa stau lucrurile lumea firească, cu atât mai mult rânduiala stăpâneşte: în lumea duhovnicească. Câmpul este destul de larg pentru toţi. În aceeaşi casă, sunt vase de felurite mărimi şi forme; şi toate sunt trebuincioase Stăpânului.

Să cercetăm, deci, de aproape, iubite cititor, dacă suntem călăuziţi de vreo înrâurire dumnezeiască, ori de una omenească; dacă credinţa noastră se bizuieşte pe înţelepciunea omului sau pe puterea lui Dumnezeu; dacă cele ce facem, le facem, pentru ca alţii le-au făcut aşa, sau din îndemnul Domnului; dacă ne sprijinim numai pe pilda şi pe înrâurirea celor care ne înconjoară, ori dacă suntem sprijiniţi pe o credinţă personală în Domnul. Fără îndoială, că este bine să ne bucurăm de starea laolaltă cu fraţii; dar, dacă ne bizuim prea mult pe ei, vom aluneca, în curând, de pe calea Domnului. E uşor să vezi dacă un om lucrează la locul lui şi potrivit însărcinării dată de Domnul: căci orice prefacere, orice râvnă nesănătoasă şi orice pornire de a face ce face altul este de dispreţuit. Aşa că dacă nu putem fi mari, să fim fără vicleşug; dacă nu putem străluci, măcar să fim neprihăniţi. Acela, care se aruncă într-o apă adâncă, fără să ştie să înoate, va trebui să se zbată. Dacă o corabie pleacă pe mare, fără să fie în stare bună şi fără oameni care s-o cârmuiască, ori se întoarce îndată înapoi, ori se scufundă. Lot a ieşit din „Ur din Haldea”, dar s-a oprit în câmpia Sodomei. Chemarea lui Dumnezeu n-a pătruns adânc în inima lui; iar ochiul îi rămăsese închis pentru mărirea moştenirii lui Dumnezeu. Pentru fiecare slujitor al lui Dumnezeu, este un drum luminat de strălucirea feţii Lui; şi noi trebuie să fim plini de bucurie ca să mergem pe el. Cel care cunoaşte cu adevărat pe Dumnezeu n-are nevoie decât de încuviinţarea Lui. Căci nu-i cu putinţă să avem totdeauna încuviinţarea şi sprijinul fraţilor pe drumul credinţei; adeseori, vom fi neînţeleşi. Dar „ziua Domnului” va da totul la lumină; şi cel credincios poate sa aştepte cu mulţumire venirea acelei zile, ştiind că „atunci fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu. (1Cor. 3.13; 4. 5).

E de mare folos să cercetăm mai de aproape pricina, care a făcut pe Lot să părăsească drumul mărturiei publice. În viaţa fiecărui credincios, se iveşte câte o clipă de încercare, care destăinuieşte temelia pe care se reazemă el, pricinile care-l mână, cum şi ţinta pe care o urmăreşte în umblarea lui. Aşa s-a întâmplat şi cu Lot. N-a murit în Haran; însă a căzut în Sodoma. Pe cât se pare, pricina căderii lui a fost cearta iscată între păzitorii vitelor sale şi cei ai vitelor lui Avram. Fără îndoială că este uşor să dai peste vreo piatră de poticnire, dacă nu umbli cu un ochi plin de veghe şi cu o dragoste neprefăcută pe calea credinţei. Dar, oricare ar fi pricina văzută ce ţi-a pricinuit rătăcirea, adevărata pricină rămâne nebăgată în seamă de nimeni, ascunsă în tainiţele inimii tale, acolo, unde a izbutit să se încuibeze lumea, sub o înfăţişare oarecare. Cearta, de care am vorbit, se putea potoli fără nici o pagubă duhovniceasca pentru Lot şi pentru Avram. Într-adevăr, lui Avram această ceartă i-a dat prilejul să-şi arate puterea măreaţă a credinţei, înălţimea morală şi cerească la care ea poate sa ridice pe cel care crede; pe când lui Lot aceeaşi ceartă i-a dat la iveală deşertăciunea lumească, de care era plină inima lui Lot. Această ceartă a păstorilor n-a adus deci nici deşertăciunea lumească în inima lui Lot, nici credinţa în inima lui Avram. Şi la Lot şi la Avram, această cearta n-a făcut decât să dea la iveală ce era în inima fiecăruia.

Aşa este întotdeauna: luptele, certurile şi despărţirile ce se ivesc în Biserica lui Dumnezeu, ajung, pentru mulţi un prilej de cădere şi de întoarcere în lume. Atunci cei căzuţi aruncă vina asupra luptelor şi despărţirilor ca să scape de răspunderea ce cade asupra lor, când, de fapt, toate acestea n-au făcut decât să învedereze starea sufletelor şi a pornirilor inimilor lor. Căci dacă în inima ta stăpâneşte lumea, vei găsi uşor drumul ei; iar învinovăţirea oamenilor şi a împrejurărilor, când rădăcina răului se află în tine, arată tocmai înălţimea morală în care te afli. Fără îndoială că e destul de trist când se ivesc lupte şi despărţiri în sânul poporului lui Dumnezeu. E de plâns şi umilitor să vezi pe fraţi certându-se chiar în faţa „Cananiţilor şi a Fereziţilor”, când vorbirea lor ar trebui să fie întotdeauna: „Te rog, să nu fie ceartă între mine şi tine… că suntem fraţi” (verset 8-9). Dar, de ce nu alege Avram Sodoma? De ce aceasta ceartă nu-l împinge pe Avram în lume, ajungând, astfel, şi pentru el, un prilej de cădere? pentru că Avram a privit această cearta cu ochii lui Dumnezeu. Câmpia Iordanului putea să-i momească şi lui inima, întocmai ca lui Lot, dar el n-a dat voie inimii sale să aleagă. A lăsat pe Lot să aleagă şi a lăsat pe seama lui Dumnezeu grija de a alege pentru dânsul. Iată înţelepciunea de sus. Cel credincios lasă pe seama lui Dumnezeu grija aşezării şi pe pământ şi aşteaptă, tot de la El, netezirea drumului spre aşezarea hotărâtă de Dumnezeu. Totdeauna, e mulţumit cu partea ce-i dă Dumnezeu şi zice: „O moştenire plăcută mi-a căzut ia sorţ” (Ps. 16. 6). Cel care umblă prin credinţă lasă bucuros alegerea celui care umblă prin vedere; şi-i zice: „Dacă apuci tu la stânga, eu voi apuca la dreapta; dacă apuci tu la dreapta, eu voi apuca la stânga” (verset 9). Avem aici cea mai frumoasă lărgime de inimă şi o desăvârşita siguranţă sufletească! Care a fost alegerea lui Lot? Şi-a ales Sodoma, locul asupra căruia avea să cadă judecata. Cum şi pentru ce îşi alesese Lot un astfel de loc? pentru că a privit la cele din afară şi nu la răutatea oamenilor din cetate, nici la soarta cetăţii lor. Adevărata însuşire a Sodomei era „răutatea” (verset 13); şi soarta ei „judecata”, pieirea prin „foc şi pucioasă” din cer. Dar, o să zică cineva, că Lot nu ştia toate acestea. Se prea poate; dar nici Avram nu ştia. Dumnezeu ştia, şi dacă ar fi lăsat Lot lui Dumnezeu grija să-i aleagă locul unde să se aşeze, de bună seamă că Dumnezeu nu l-ar fi dus într-un loc, unde avea să-şi găsească pieirea. Însă Lot a vrut să aleagă el însuşi, şi a socotit că Sodoma era bună pentru el, chiar dacă nu era bună pentru Dumnezeu. Ochii lui s-au oprit „peste câmpia Iordanului, bine udată în întregime” şi inima a fost stăpânită de ea: „Şi şi-a întins corturile până la Sodoma” (verset 10-12). Iată alegerea inimii fireşti. „Dima, din dragoste pentru lumea de acum, m-a părăsit” (2Tim. 4. 10). Lot a părăsit pe Avram pentru acelaşi cuvânt; a lăsat locul mărturiei şi a trecut în acela al judecăţii.