Domnul a zis lui Avram, după ce s-a despărţit Lot de el: „Ridicăţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miază-noapte şi spre miază-zi, spre răsărit şi spre apus: căci toată ţara pe care o vezi ţi-o voi da ţie şi seminţei tale în veac (verset 14, 15). Cearta şi despărţirea, departe de a pricinui o pagubă duhovnicească lui Avram, dimpotrivă, au pus în lumină şi mai mare călăuzirea lui cerească, întărindu-i astfel nespus de mult viaţa credinţei. Ba mai mult: l-a scăpat de o tovărăşie, care nu făcea decât să-l împiedice, netezindu-i, astfel, cărarea vieţii. Aşa că toate au lucrat împreună spre binele lui Avram, spre un mai mare seceriş de binecuvântări. Să ne aducem aminte de acest adevăr, foarte serios şi mângâietor. Toţi cei care aleargă fără să fi fost trimeşi, sfârşesc cu o cădere şi se întorc la lucrurile pe care le lepădaseră într-o vreme. Pe de alta parte, toţi cei care au fost chemaţi de Dumnezeu şi se bizuiesc pe El, sunt sprijiniţi de harul său. „Cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare a cărei strălucire merge mereu crescând până la miezul zilei” (Prov. 4. 18). Gândul acesta ar trebui să ne facă smeriţi şi veghetori în rugăciune: „Cine crede ca stă în picioare să ia seama să nu cadă” (1 Cor. 10-12), căci desigur „sunt unii din cei de pe urmă care vor fi cei dintâi şi sunt unii din cei dintâi care vor fi cei de pe urmă” (Luca 13. 30). „Cine va răbda până la sfârşit, acela va fi mântuit” (Matei 10. 22): iată o învăţătura care are o însemnătate nespus de mare. Nu s-a văzut oare, deseori, câte o corabie ieşind mândră din port, cu toate pânzele desfăcute, în mijlocul strigatelor de bucurie ale mulţimii şi având, parcă, toate chezăşiile unei călătorii fericite? Dar vai! furtunile, valurile, nisipurile şi stâncile au tot lovit-o până când călătoria, începută în cele mai norocoase împrejurări, s-a sfârşit cu o nenorocire! Nu-i vorba aici decât de slujbă şi de mărturie pentru Domnul şi nicidecum de veşnica mântuire a păcătosului în Hristos: mântuirea aceea, lăudat fie Dumnezeu, nu atârnă, în nici un fel, de noi, ci de Acela, care a zis: „Oilor mele Eu le dau viaţă veşnica, în veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea” (Ioan 10. 28). Adesea, însă, vedem pe unii credincioşi intrând într-o slujbă, făcând vreo mărturie deosebită, sub cuvânt că sunt chemaţi de Dumnezeu. Dar, după un timp oarecare, obosesc, fiindcă sunt călăuziţi de alte gânduri, nu de Dumnezeu. Căci fiecare trebuie sa şi aibă chemarea şi slujba de la Stăpânul însuşi. Cei care sunt chemaţi de Hristos la o slujbă deosebită vor fi sprijiniţi în aceasta slujbă, căci El nu trimete niciodată pe cineva la război pe cheltuiala lui. Dar cel care aleargă, fără să fi fost trimes nu numai că va obosi curând, dar îşi va dovedi şi nebunia.

Avram a fost chemat de Dumnezeu să părăsească Ur ca să meargă în Canaan; de aceea Dumnezeu l-a şi călăuzit în toată calea. Când Avram s-a oprit în Haran, l-a aşteptat Dumnezeu pe el. Când s-a coborât în Egipt, Dumnezeu l-a adus înapoi. Când a avut trebuinţă de povaţă, Dumnezeu l-a povăţuit. Când s-a ivit o ceartă şi o despărţire, Dumnezeu s-a îngrijit de el. Aşa că Avram ar fi putut zice: „Cât de mare este bunătatea ta, pe care o păstrezi pentru cei ce se tem de Tine”! (Ps. 31. 19). În această cearta, Avram n-a pierdut nimic: a avut, ca şi înainte, cortul şi altarul sau. „Şi Avram şi a ridicat corturile, şi a venit de a locuit lângă stejarii lui Mamre, care sunt lângă Hebron. Şi acolo a zidit altar Domnului” (verset 18). Lot poate să şi aleagă Sodoma; Avram îşi caută şi-şi găseşte toate în Dumnezeu. În Sodoma, nu era nici un altar; toţi cei care se îndreaptă într-acolo caută cu totul altceva decât un altar. Nu se duc la Sodoma ca să se închine lui Dumnezeu, ci se duc acolo din dragoste pentru lume. Şi sfârşitul? Ni-l spune Scriptura: „El le-a dat ce cereau; dar a trimes o molimă printre ei”! (Ps. 106. 15).