Începutul acestui capitol ne înfăţişează ceva nespus de însemnat pentru cel credincios. Dacă starea duhovnicească a credinciosului a scăzut dintr-o pricină oarecare, şi dacă legătura lui cu Dumnezeu s-a rupt, este în primejdie să nu ia harul dumnezeiesc aşa cum este şi să nu intre, astfel, din nou în legătură cu Dumnezeu, îndată ce i s-a trezit cugetul. Noi ştim că tot ce face Dumnezeu este vrednic de numele Lui; fie că face lumea, ori că mântuieşte, El nu poate lucra decât potrivit firii Lui: îşi măreşte numele în toate căile sale. Aceasta este o prea mare fericire pentru noi, care întotdeauna suntem porniţi „să întărâtam pe Sfântul lui Israel” (Ps. 78. 41), mai ales când e vorba de harul Său, care leagă din nou legătura ruptă cu El. Aici vedem nu numai că Avram a fost scos din Egipt, dar a fost iar „până la locul unde fusese cortul lui la început… în locul unde era altarul pe care-l făcuse mai înainte. Acolo, Avram a chemat Numele Domnului” (verset 3, 4). În privinţa celui rătăcit sau celui care a rămas îndărăt, Dumnezeu nu se va mulţumi decât atunci când îl va aduce din nou la o legătură vie cu El. Inimile noastre, pline de bunătatea noastră firească, socotesc că un astfel de om este vrednic de un loc mai jos decât acela pe care-l avea mai înainte. De bună seamă că aşa ar fi, dacă ar fi vorba de faptele noastre sau de firea noastră pământeasca. Dar, fiind vorba numai de har, Dumnezeu hotărăşte măsura primirii din nou la El; şi această măsură o găsim în versetul următor: „Israele, de te vei întoarce, întoarce-te la Mine”!(Ier. 4, 1). Iată cum primeşte din nou Dumnezeu pe cel abătut: la El. Când leprosul era adus înapoi în tabără, era dus „la uşa cortului întâlnirii” (Levitic 14. 11). Când fiul risipitor s-a întors la casa părintească, tatăl l-a pus să stea cu el la masă. După ce Petru a fost primit din nou, a îndrăznit să zică Israeliţilor: „Voi v-aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit” (Fapte 3. 14), învinuindu-i astfel tocmai de ceea ce făcuse el însuşi în cele mai grele împrejurări. În fiecare din aceste întâmplări şi în multe altele, vedem că Dumnezeu primeşte din nou ca şi la început: aduce totdeauna sufletul la Sine, în deplina putere a harului şi în deplina încredinţare a credinţei. „De te vei întoarce, întoarce-te la Mine”. „Avram s-a întors până la locul, unde fusese cortul lui la început”.
De altminteri, urmările primirii din nou se văd numaidecât în viaţa. Odată primit din nou, sufletul are un simţământ viu şi adânc al răului de care a fost scăpat, şi acest simţământ se arată printr-un duh de veghere, de rugăciune, de sfinţenie şi de chibzuială. Domnul nu ne primeşte din nou ca să mai umblam cu uşurinţa în păcat, ci dimpotrivă, ca să nu mai păcătuim (Ioan 8. 11). Cu cât cunoaştem mai adânc harul lui Dumnezeu, care ne-a primit din nou, cu atât mai adânca va îi şi pornirea noastră de a ne purta potrivit cu această primire din nou. Lucrul acesta ni se arată de la un capăt la altul al Sfintei Scripturi, dar mai cu seamă în acele două versete bine cunoscute, Ps. 23. 3 şi 1Ioan 1. 9: „îmi înviorează sufletul, şi mă povăţuieşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său” şi „dacă ne mărturisim păcatele. El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire”. Cel primit din nou în har merge pe calea neprihănirii. Căci a vorbi de har şi a nu trăi în neprihănire înseamnă „a schimba în desfrânare harul Dumnezeului nostru” (Iuda 4). dacă „harul stăpâneşte dând neprihănirea spre viaţă veşnică” (Rom. 5. 21), atunci se arată şi în fapte de neprihănire, care sunt tocmai rodul acestei vieţi. Harul, care ne iartă păcatele, ne şi curăţeşte de toată nelegiuirea. Aceste doua lucruri nu trebuiesc despărţite niciodată.