„Avraam a străbătut ţara până la locul numit Sihem, până la stejarul lui More. Cananiţii erau atunci în ţară” (verset 6). Faptul că în ţara Domnului se aflau Cananiţii trebuia să fie neapărat o încercare pentru Avraam, un prilej de a-şi dovedi credinţa şi nădejdea, o luptă sufletească şi o încercare de răbdare. Părăsise Ur şi Haran ca să se ducă în ţara despre care îi vorbise Dumnezeul slavei şi acolo găseşte „pe Cananiţi”. Dar şi acolo găseşte pe Domnul. Domnul s-a arătat lui Avram şi i-a zis: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale” (verset 7). Legătura dintre aceste două versete (6 şi 7), este de o frumuseţe mişcătoare. „Cananiţii erau atunci în ţară”, şi, ca nu cumva privirile lui Avram să se îndrepte în spre Cananiţi, stăpânitorii tării, Dumnezeu i s-a arătat ca Acela, care avea sa-i dea ţara aceea pe veci lui şi seminţei sale. Astfel, gândurile lui Avram erau îndreptate spre Domnul, nu spre Cananiţi: avem aici o învăţătură scumpa pentru noi. Cananiţii în ţară înseamnă puterea Satanei; dar, în loc să ne uităm la puterea Satanei, care vrea sa ne îndepărteze de moştenirea noastră, noi suntem chemaţi să apucăm puterea lui Hristos, care ne duce în ea. „Căci noi n-avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui… ci împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes. 6. 12). Suntem chemaţi să intrăm în nişte locuri, care sunt chiar câmpul nostru de luptă. Să ne înspăimântăm? Nicidecum, căci acolo noi avem pe Hristos, cel biruitor, în care şi noi suntem „mai mult decât biruitori”. De aceia, mai degrabă, să ne îmbărbătam decât să ne îngrozim. „Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului care i se arătase. De acolo, a pornit spre munte, la răsărit de Betel, şi şi-a întins cortul (verset 7-8). Altarul şi cortul ne destăinuiesc trăsăturile cele mai însemnate ale lui Avram: închinător al lui Dumnezeu şi străin în lume; n-avea încă „nici o palmă de loc” (Fapte 7. 5), avea însă pe Dumnezeu, şi era de ajuns.
Dacă însă credinţa îşi are răspunsurile, îşi are şi încercările ei. Nu trebuie să ne închipuim că cel credincios n-are decât să alerge pe o cale uşoară şi netedă. Nicidecum, ci întâmpină şi el mereu mări furtunoase cu cer ameninţător. Aşa a vrut Dumnezeu ca, prin încercări, el sa ajungă la o tot mai adâncă încredinţare şi să priceapă tot mai mult ce este Dumnezeu pentru o inimă, care se încrede în El. De ar fi cerul întotdeauna senin, drumul tot mereu neted, credinciosul n-ar cunoaşte aşa de bine pe Dumnezeul cu care are a face. Căci ştim cât de uşor se amăgeşte inima, luând liniştea împrejurărilor drept pacea lui Dumnezeu. Când toate dimprejur ne merg bine, când bunurile noastre sunt în siguranţă, când avem spor în afaceri, când copiii noştri şi slugile noastre se poartă bine, când locuinţa noastră e plăcuta, când ne bucurăm de o sănătate deplină: într-un cuvânt, când toate ale noastre ne dau cea mai desăvârşită mulţumire, nu suntem oare porniţi să ne amăgim, luând acea linişte, care se sprijine pe o astfel de stare a lucrurilor, drept pacea care izvorăşte din starea de faţă a lui Hristos? Ştie Domnul prea bine lucrul acesta, de aceea când vede că ne facem un cuib, aici pe pământ, şi începem să uităm că El este adăpostul nostru, vine şi ne turbură acest cuib de pe pământ.