Toate lucrurile erau puse în bună rânduială; mai lipsea capul. „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, şi peste tot pământul, şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ”. Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (versetele 26-29). Să băgăm bine de seamă că Scriptura, după ce a vorbit despre om la singular, vorbeşte despre el si la plural. După ce a zis: „l-a făcut”, zice: „i-a făcut” şi: „Dumnezeu i-a binecuvântat” (verset 27-28). Deşi despre facerea femeii nu ni se vorbeşte decât în capitolul 2 al Genezei, totuşi, Dumnezeu, chiar în capitolul 1, i-a binecuvântat şi le-a dat stăpânire peste tot pământul. Toate făpturile mai mici sunt puse sub stăpânirea lor: Eva e binecuvântată cu orice binecuvântare în Adam, şi tot prin el, îşi capătă ea toată vrednicia. Deşi nu se vede încă pe faţa pământului, totuşi, în sfaturile lui Dumnezeu, este socotită ca o parte a omului: „Când nu eram decât un plod fără chip, ochii Tăi mă vedeau; şi, în cartea Ta, erau scrise toate zilele care mi-erau rânduite mai înainte de a fi fost vreuna din ele” (Ps. 139.16). Tot aşa este şi cu Biserica, soţia celui de el doilea Adam, Hristos. Mai înainte de a fi veacurile era văzută în Hristos, Capul şi Stăpânul ei, după cum este scris în Efeseni 1.4: „În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui”. Nici un mădular al Bisericii n-avea suflu de viaţă şi, cu toate astea, în planul vecinie al lui Dumnezeu, toţi erau rânduiţi mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Său (Rom 8.29). Sfaturile lui Dumnezeu au făcut din Biserică o parte de neapărată trebuinţă pentru Hristos. De aceea Biserica este numită şi: „Plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi” (Efes 1.23). Iată un nume de cea mai mare însemnătate, care arata toată vrednicia şi slava Bisericii.

De obicei se crede ca răscumpărarea n-are alt rost decât binecuvântarea şi siguranţa mântuirii fiecărui suflet în parte. De bună seama ca răscumpărarea aduce binecuvântarea şi siguranţa mântuirii fiecărui om în parte, dar asta e numai o parte – şi poate cea mai neînsemnată – din adevărul mântuirii. Un alt adevăr, cu mult mai de seamă, este că slava lui Hristos e strâns legată de Biserică. Dacă, pe temeiul Sfintei Scripturi, sunt în drept să mă socotesc ca o parte de neapărată trebuinţă pentru Hristos, tot atât de mult nu mă pot, o clipă măcar, îndoi că şi Hristos îmi este de neapărată trebuinţă. Că Biserica este de neapărată trebuinţă pentru Hristos, ne-o dovedeşte din plin Cuvântul lui Dumnezeu. „Nu este bine ca omul să fie singur; am sa i fac un ajutor potrivit pentru el” (Geneza 2.18), şi: „În adevăr, nu bărbatul a fost luat din femeie, ci femeia din bărbat; şi nu bărbatul a fost făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat. Totuşi, în Domnul, femeia nu este fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, şi toate sunt de la Dumnezeu” (1Cor 11.8,9,11,12). Aşa că nu e vorba sa ştim numai că Dumnezeu poate mântui pe un biet păcătos, lipsit de orice putere; nici să ştim numai că Dumnezeu poate şterge păcatele, primind pe păcătos Ia El, pe temeiul jertfei lui Isus; ci să ştim că, prin cuvintele: „Nu este bine ca omul să fie singur”, şi prin faptul că celui dintâi om i-a făcut un ajutor potrivit pentru el. Dumnezeu n-a vrut sa lase pe al doilea om, Hristos, fără o tovarăşă potrivită pentru El, Biserica. Fără Eva, ar fi fost o lipsă în cea dintâi zidire a lui Dumnezeu, şi fără Biserica, Mireasa lui Hristos, ar fi o lipsă şi în noua zidire.

Să ne gândim acum puţin şi la chipul în care a fost chemată la viaţă Eva, cu toate că lucrarea aceasta face parte din capitolul următor. În toată făptura nu se găsea nici un ajutor potrivit pentru Adam. De aceea a trebuit să cadă într-un somn adânc şi, dintr-o parte a fiinţei lui, să fie alcătuita tovarăşa, care avea să fie părtaşă cu el la stăpânire şi binecuvântare. „Atunci Domnul Dumnezeu a trimes un somn adânc peste om, şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui, şi a închis carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut pe femeie, şi a adus-o la om. Şi omul a zis: „lată în sfârşit aceea, care este os din oasele mele şi carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (Notă: În evreieşte femeie – işa – vine de la un cuvânt care înseamnă bărbat – iş) pentru că a fost luată din om” (Cap. 2.21,23).

Socotind, după Scriptură, pe Adam şi pe Eva ca icoane pre-închipuitoare ale lui Hristos, din aceste versete se vede lămurit că moartea lui Hristos a trebuit să fie un fapt îndeplinit, înainte ca Biserica să fie văzuta şi aleasă în Hristos, înainte de întemeierea lumii. E o mare deosebire între plămădirea gândurilor tainice ale lui Dumnezeu, şi între descoperirea şi împlinirea aceloraşi gânduri. Ca să se poată înfăptui pe deplin gândul lui Dumnezeu cu privire la alcătuirea Bisericii, a trebuit mai întâi ca Fiul să fie batjocorit şi răstignit, sa se aşeze în locurile prea înalte şi ca Sfântul Duh să se coboare pentru strângerea într-un singur trup a tuturor credincioşilor. Asta nu înseamnă deloc că înainte de moartea lui Hristos n-au fost suflete mântuite. Adam a fost mântuit, fără îndoială, si după el mulţi au fost mântuiţi pentru jertfa lui Hristos, chiar înaintea săvârşirii ei. Dar mântuirea fiecărui suflet în parte, şi alcătuirea Bisericii prin Duhul Sfânt ca trup aparte, sunt două lucruri foarte deosebite; şi în viaţa de toate zilele prea puţin se ia în seamă tocmai lucrul acesta. Dacă s-ar cunoaşte mai temeinic rostul deosebit, pe care îl are Biserica în legătura ei cu Omul al doilea, Domnul venit din cer, Isus, şi s-ar lucra mai cu multă luare aminte, prin puterea Sfântului Duh, s-ar culege cele mai frumoase roade (Efes 5.22-33).

Urmările acestea se văd din icoana pre-închipuitoare a lui Adam şi a Evei, dacă Biserica şi-ar înţelege rostul ei adevărat în legătură cu Hristos. Ce iubire era între Eva şi Adam! Ce legătură strânsă era între ei! Erau una în vrednicie şi slavă! El nu era stăpân pe ea, ci amândoi stăpâneau împreună. El era stăpânul întregii făpturi şi Eva era una cu el. Ba mai mult, cum am mai spus: ea era văzută şi binecuvântata în el. Omul era în planul lui Dumnezeu, iar femeia era trebuincioasă omului, de aceea a şi fost făcută. Omul se iveşte cel dintâi, şi femeia e văzută în el; apoi e făcută din el. Nici o icoană pre-închipuitoare nu e mai însemnată şi mai bogată în învăţătură ca aceasta. Nu doar că vreo învăţătură oarecare s-ar putea întemeia vreodată pe o icoană pre-închipuitoare; dar, când o învăţătură se află bine lămurită în alte părţi ale Scripturii, suntem pregătiţi atunci să pricepem, să preţuim, şi să ne minunăm de icoana pre-închipuitoare.

În Psalmul 8, găsim o zugrăvire minunată a omului, stăpânind lucrările lui Dumnezeu: „Când privesc cerurile, lucrarea mâinilor Tale, luna şi stelele, pe care le-ai făcut, îmi zic: „Ce este omul, ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului ca să-l bagi în seama? L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste, i-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, pasările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor”. Aici ni se arată numai omul, căci femeia e văzută în om. Tot aşa şi despre taina Bisericii: nu găsim nici o descoperire cu privire la ea în cărţile Vechiului Testament. Vorbind despre această taină, apostolul zice: „Care n-a fost făcută cunoscută fiilor oamenilor în celelalte veacuri în felul cum a fost descoperită acum sfinţilor apostoli şi prooroci ai lui Hristos prin Duh” (Efes 3.1-11). Iată de ce şi Psalmul 8 nu vorbeşte decât de om, căci bărbatul şi femeia sunt socotiţi împreună, ca făcând un singur trup. Toate aceste icoane pre-închipuitoare îşi vor avea, în veacurile viitoare, împlinirea lor desăvârşită. Atunci, al doilea Adam, Domnul venit din cer – Hristos – va şedea pe scaunul Său de domnie, cu Biserica, mireasa Lui, şi va împăraţi peste făptura înnoită. Această Biserică s-a născut din mormântul lui Hristos, face parte din trupul său, din carnea şi din oasele Lui. El e capul; ea, trupul, şi nu fac împreună decât un om. Din această pricină, Biserica va avea parte de un loc deosebit în slava. Nici o fiinţă nu era legată de Adam ca Eva, pentru că nici o altă fiinţă nu era o parte din el însuşi. Tot aşa Biserica va avea parte de locul cel mai apropiat de Hristos în slava ce va veni.

Nu numai ce va fi Biserica, ci chiar ce este, ne pune în uimire. Acum ea este trupul, al cărui cap e Hristos. Este şi templul în care locuieşte Dumnezeu. Ce fel de credincioşi se cade să fim noi, faţă de vrednicia de azi şi de slava de care va avea parte Biserica din care şi noi facem parte! Se cade dar să umblăm în sfinţenie, să avem o viaţă predată în totul lui Dumnezeu, despărţită de cele lumeşti şi trăită numai pentru Dumnezeu. Să dea Dumnezeu ca, prin puterea Sfântului Duh, să pricepem aceste lucruri, pentru ca să ne dăm mai bine seama de felul cum trebuie să ne purtăm, potrivit cu chemarea pe care o avem. „Dumnezeu să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţa de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie, şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El i-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi” (Efes 1.18-23).