Adeseori, noi suntem porniţi să credem că un drum e bun, pentru că pe el nu se afla nici o piedică, şi că un drum este rău, pentru că pe el se află numai piedici. Este o mare rătăcire. Drumul ascultării este foarte des un chin pentru trup şi sânge. Aşa Avram n-a fost chemat numai să întâmpine pe Cananiţii în locul unde-i poruncise Dumnezeu să se ducă, dar a „venit şi o foamete în ţară” (verset 10). Trebuia oare ca Avram să se gândească atunci că nu era la locul ei? Nu, căci atunci ar fi judecat după vederea ochilor săi, lucru pe care credinţa nu-l face niciodată. Era, neapărat, o încercare pentru el, ceva de neînţeles pentru omul firesc; dar, pentru credinţă totul era uşor şi lămurit. Când Pavel a fost chemat în Macedonia, cel dintâi lucru, pe care l-a întâmpinat, a fost temniţa din Filipi. O inimă care n-ar fi fost în legătură cu Dumnezeu, ar fi văzut în această încercare, o lovitură de moarte dată rostului său. Pavel însă s-a întărit aşa de mult, încât chiar în temniţă a început să cânte laudă lui Dumnezeu, fiindcă era încredinţat că totul s-a întâmplat aşa cum trebuia. Căci temniţa din Filipi cuprindea un „vas al îndurării” (Rom. 9. 23), care, omeneşte vorbind, n-ar fi auzit niciodată Evanghelia, dacă vestitorii ei n-ar fi fost aruncaţi chiar în locul unde era el. În ciuda lui însuşi, diavolul a fost unealta de care s-a folosit Dumnezeu ca să vestească Evanghelia unuia din aleşii săi. Întocmai cum s-a purtat Pavel în temniţa, aşa ar fi trebuit să se poarte şi Avram în timpul foametei. Căci şi el se afla în locul unde-l pusese Dumnezeu, şi nu primise nici o poruncă să iasă din el. Într-adevăr, foametea bântuia locul unde se afla Avram, ba mai mult, Egiptul, unde nu bântuia foametea, era la îndemâna lui, ca o scăpare sigură. Dar calea robului lui Dumnezeu era lămurită. Mai bine să mori de foame în Canaan, dacă trebuie, decât să trăieşti în belşug în Egipt. Mai bine să mori pe calea lui Dumnezeu, decât să-ţi meargă bine pe calea Satanei. Mai bine sărăcia cu Hristos, decât bogăţia fără El. În Egipt „Avram a căpătat oi, boi, măgari, robi şi roabe, măgăriţe şi cămile”, dovadă destul de lămurită – cum ar zice omul firesc – că bine a făcut de s-a dus în Egipt; dar vai! în Egipt n-avea nici altar, nici legătură cu Dumnezeu. Căci ţara lui Faraon nu era locul stării de faţa a Domnului; şi Avram a pierdut acolo mai mult decât a câştigat. Aşa este totdeauna: nimic nu poate înlocui legătura cu Dumnezeu Scăparea de un neajuns trecător şi dobândirea unor bunuri pământeşti de seamă sunt prea puţin fată de cele pierdute duhovniceşte, printr-o abatere cât de mică din calea cea dreaptă a ascultării. Câţi sunt acei cari, pentru ca să scape de încercările şi de greutăţile ce întâmpină, pe calea lui Dumnezeu, s-au lăsat duşi de mersul vremii de acum, căzând astfel într-o stare de slăbiciune şi de nerodire, de uscăciune, de tristeţe şi de întunecime duhovnicească! Poate ca s-au pricopsit, şi-au îngrămădit bogaţii, şi-au dobândit un nume în lume, şi că „li s-a făcut bine” de către Faraonii vremii de azi; dar acestea toate ar putea oare înlocui legătura cu Domnul, bucuria, pacea, curăţia, mulţumirea, mărturia vie şi lucrul plin de rod, care izvorăsc din această legătura? Vai de acela, care are astfel de gânduri! Şi totuşi, de câte ori toate aceste binecuvântări au fost vândute pentru puţină pricopseală, puţină trecere şi câţiva bani!
Cititorule credincios, să ne ferim de această pornire, ca nu cumva să ne abatem din calea ascultării depline. Calea e strâmta, dar totdeauna sigură; câteodată anevoioasă, dar totdeauna fericita şi binecuvântată. Să păstrăm cu îngrijire „credinţa şi cugetul curat”, pe care nimic nu le poate înlocui. De vine încercarea, în loc să ne ducem în Egipt, mai degrabă sa ne încredem în Dumnezeu şi atunci încercarea, în loc să ne fie un prilej de sminteală, va fi un prilej ca să ne arătăm ascultarea. Iar când suntem ispitiţi să păşim pe calea lumii, să ne aducem aminte de „Acela care s-a dat pe sine însuşi pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru şi Tatăl” (Gal. 1. 4). Dacă astfel a fost iubirea sa pentru noi, şi astfel judecata sa în ce priveşte acest veac de acum, că s-a dat pe sine pentru noi ca să ne smulgă din el, să-I făgăduim noi, oare aruncându-ne iar în lumea din care ne-a smuls pentru totdeauna prin crucea Sa? Niciodată! Domnul să ne păzească, ascunşi în mâna Sa şi la umbra aripilor Lui, până când vom vedea pe Isus aşa cum vom fi cu EI şi asemenea cu chipul Său dea-pururea!