Istoria a şapte bărbaţi umple cea mai mare parte a Genezei, anume: Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac Iacov şi Iosif. Sunt încredinţat că istoria fiecăruia ne înfăţişează un adevăr deosebit.

Aşa de pildă, în Abel, avem descoperirea adevărului de căpetenie că omul nu se poate apropia de Dumnezeu decât cu ajutorul jertfei făcute de Domnul Isus şi primită prin credinţa. Enoh ne arată partea şi nădejdea celor duhovniceşti, pe când Noe ne învaţă care este soarta celor pământeşti. Enoh a fost răpit în cer înaintea judecăţii. Noe a fost purtat prin mijlocul judecăţii până la un pământ înnoit. Astfel, fiecare din aceşti bărbaţi ne înfăţişează un adevăr deosebit şi, prin urmare, o stare deosebită a credinţei. Cititorul poate urmări gândul acesta în legătură cu cap. 11 din epistola către Evrei şi va avea mare folos.

Acum să ne oprim puţin asupra lui Avraam. Dacă punem alături versetele 1 din cap. 12 şi 31 din cap 11, cu versetele 2 – 4 din cap. 7 din Faptele Apostolilor, învăţăm un adevăr de mare preţ pentru suflet. „Domnul zisese lui Avraam: „Ieşi din ţara ta şi din rudenia ta şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta” (verset 1). Iată chemarea lui Dumnezeu către Avraam, o chemare destul de lămurită, prin care Dumnezeu voia să lucreze în inima şi cugetul lui Avraam. „Dumnezeul slavei s-a arătat părintelui nostru Avraam, când era în Mesopotania, înainte ca să se aşeze în Haran…. De acolo, după moartea tatălui său, Dumnezeu l-a strămutat în ţara aceasta în care locuiţi voi acum” (Fapte 7. 2-4). Urmarea acestei chemări se vede în versetul 31 din cap. 11 al Genezei: „Terah a luat pe fiul sau Avraam şi pe Lot, fiul lui Haran, fiul fiului său şi pe Sarai, noru-sa, nevasta fiului sau Avram. Au ieşit împreună din Ur din Haldea, ca să meargă în Canaan. Au venit până la Haran şi s-au aşezat acolo… şi Terah a murit în Haran”. Din toate acestea, vedem că legăturile fireşti au împiedecat pe Avraam să răspundă cu desăvârşire chemării lui Dumnezeu. Deşi chemat să meargă în Canaan, s-a oprit în Haran până ce moartea a rupt legătura firească; atunci, fără nici o zăbavă, s-a dus în locul unde îl chemase „Dumnezeul slavei”. Iată un lucru de mare însemnătate. Înrâuririle firii se împotrivesc, întotdeauna, chemării lui Dumnezeu. Din nefericire, suntem porniţi să ne mulţumim cu mai puţin decât ce ne pune înainte Dumnezeu prin chemarea sa. Trebuie o mare credinţă ca sufletul să se poată ridica până la înălţimea gândurilor lui Dumnezeu, şi să-şi poată însuşi lucrurile ce ni le descopere El.

Rugăciunea lui Pavel din epistola către Efeseni 1. 15-22, ne arată cât de bine înţelesese apostolul greutăţile, pe care avea să le întâmpine Biserica în luptele ei, căutând să afle „care este nădejdea chemării Lui şi care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi”. Se înţelege că nu putem umbla „într-un chip vrednic” de acea chemare, dacă n-o înţelegem. Trebuie să pricepem mai întâi chemarea şi apoi să pornim la drum. Dacă Avraam ar fi fost cu desăvârşire sub stăpânirea acestui adevăr, anume că Dumnezeu îl chema în Canaan, unde era şi moştenirea lui, nu s-ar fi putut opri în Haran. Tot aşa se întâmplă şi cu noi. Dacă suntem călăuziţi de Sfântul Duh, vom pricepe că această chemare a noastră este o chemare cerească, şi că locuinţa noastră, partea noastră, nădejdea noastră şi moştenirea noastră sunt acolo „unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu”. Şi atunci niciodată nu vom dori ceva statornic în lume, nici vreun nume şi nici vre-o comoară pământească. Chemarea cerească nu este o vorbă goala sau o învăţătura fără putere; dacă nu este un fapt dumnezeiesc n-are nici un preţ. Nu cumva chemarea lui Avraam era o închipuire a minţii sale? Putea el oare sa pună la îndoială aceasta chemare şi să cârtească împotriva ei, locuind mereu în Haran? Nici vorbă de aşa ceva, căci chemarea lui era un adevăr dumnezeiesc, puternic şi practic. În Canaan era chemat Avraam şi era cu neputinţă ca Dumnezeu să-i îngăduie oprirea la jumătatea drumului. Cum a fost cu Avraam, tot aşa este şi cu noi: dacă dorim să ne bucurăm de starea de faţa şi de încuviinţarea lui Dumnezeu în tot ce facem, trebuie ca, prin credinţă, să ne rânduim viaţa potrivit chemării cereşti. Va să zică, trebuie sa ajungem, prin viaţa noastră, la ceea ce suntem chemaţi de Dumnezeu, anume, la o legătură strânsa cu Fiul său, Singurul născut, – o legătură cu Cel lepădat aici pe pământ – o legătură cu Cel slăvit sus în cer. Dar întocmai cum moartea a rupt legătura prin care firea încătuşa pe Avraam în Haran, tot aşa şi pentru noi moartea trebuie să rupă legătura prin care firea noastră e înlănţuită de veacul de acum. Trebuie să adeverim că şi noi suntem răstigniţi adică morţi – împreuna cu Hristos faţa de firea noastră pământească şi faţa de lume, pentru ca astfel crucea lui Hristos să fie şi pentru noi ce a fost Marea Roşie pentru Israel, anume: să ne despartă pentru totdeauna de pământul morţii şi al judecăţii. Numai astfel vom putea umbla într-un chip „vrednic de chemarea pe care am primit-o” (Efes. 4. 1), o chemare înaltă, sfântă şi cerească, „chemarea lui Dumnezeu în Isus Hristos”.

Să ne oprim puţin aici, ca să privim crucea lui Hristos cu cele două feţe deosebite ale ei, anume ca temelia singură a păcii celui credincios şi a legăturilor noastre cu Dumnezeu şi cu lumea. Dacă, mustrat pentru păcat, privesc la crucea Domnului Isus, în crucea Lui vad nu numai că „păcatele mele” au fost iertate, dar văd că şi „păcatul meu” adică firea mea cea pământească – rădăcina tuturor păcatelor mele – a fost nimicită şi lucrul acesta ne dă o pace adâncă. De altă parte, crucea descopere pe Dumnezeu ca prietenul păcătosului; şi anume ca un prieten plin de îndurare faţă de cel mai nelegiuit păcătos. La cruce, vad pe Dumnezeu dând la o parte păcatul, în aşa fel, încât se măreşte pe sine nespus de mult. Văd arătarea slăvită şi împăcarea tuturor însuşirilor dumnezeieşti. Văd iubire şi încă o iubire nespus de mare, care iubeşte şi pe cel mai mere păcătos. Văd înţelepciune, şi încă o înţelepciune care dă de ruşine pe draci, şi minunează pe îngeri. Văd putere, şi încă o astfel de putere care răstoarnă toate piedecile. Văd sfinţenie şi încă o astfel de sfinţenie, care nu cruţă păcatul cu nici un chip, arătând, în acelaşi timp, groaza pe care o are Dumnezeu faţă de păcat Văd harul şi încă un astfel de har, care aduce pe păcătoşi chiar în faţa lui Dumnezeu – ba şi mai mult, în sânul Lui. Unde aş putea vedea aceste lucruri minunate decât la cruce? Nicăieri nu se pot găsi unite într-un chip atât de desăvârşit şi de măreţ aceste două lucruri: „slava lui Dumnezeu în locurile prea înalte”, şi „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Cât de scumpă ne este deci crucea, din acest punct de vedere, ca temelie a păcii celui credincios şi a legăturii sale veşnice cu Dumnezeul descoperit într-un chip atât de măreţ prin aceasta cruce. Cât de scumpă este ea pentru Dumnezeu! Căci ea este temelia pe care îşi poate desfăşura, pe deplin şi cu dreptate, toate planurile Sale minunate, după bogăţia harului Său. Trebuie să luăm seama însă că aceeaşi cruce, care mă pune în legătură cu Dumnezeu, m-a despărţit şi de lume. Iată o a doua faţă a crucii: răstignirea mea adică moartea firii mele pământeşti împreună cu Hristos. Un mort a isprăvit-o cu lumea. Tot aşa şi cel credincios: fiind mort în Hristos, este răstignit faţă de lume şi lumea faţă de el (Gal. 6. 14), şi, fiind înviat cu Hristos, e împreunat cu El, în puterea unei vieţi şi unei făpturi noi. În această strânsă legătura cu Hristos, credinciosul împărtăşeşte neapărat cu El primirea Sa la Dumnezeu şi lepădarea Sa din partea lumii. Aceste două lucruri merg împreună: cel dintâi face din noi nişte închinători şi cetăţeni ai cerului; al doilea face din noi nişte martori ai Lui, străini pe pământ. Cel dintâi ne duce dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, al doilea ne duce afară din tabăra (Evr. 6. 19; 13. 13). Unul este tot atât de desăvârşii ca şi celălalt. Când crucea şi-a luat locul între mine şi între păcatele mele, împăcându-mă cu Dumnezeu, şi-a luat locul şi între mine şi lume, făcându-mă tovarăş cu Hristosul lepădat de oameni. Ea face ca şi eu să fiu duşmănit de ei, în vreme ce ajung martorul răbdător şi smerit al acestui har scump, vecinic şi de nepătruns, ce s-a descoperit în cruce.

Credinciosul trebuie, deci, să înţeleagă bine că sunt două laturi ale crucii lui Hristos, şi, mai ales, să fie în stare să le deosebească. Nu trebuie să se laude că se bucură de bunurile uneia, în vreme ce se împotriveşte să intre în cerinţele celeilalte. Dacă are urechea deschisă ca să audă glasul lui Hristos, ar trebui s-o aibă tot deschisă ca să audă şi glasul, care este afară din tabără (Evr. 13. 13). Dacă a primit iertarea păcatelor, prin jertfa săvârşită pentru el pe cruce, ar trebui să şi dea seama, bucuros, de lepădarea, care o întovărăşeşte neapărat. Nu trebuie s-o rupem numai cu păcatul, ci s-o rupem şi cu lumea. Acestea toate sunt cuprinse în învăţătura crucii. De aceia s-a încumetat apostolul să zică: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume” (Gal. 6. 14). Lumea o socotea Pavel ca ceva care trebuia ţintuit pe cruce; iar lumea, răstignind pe Hristos, răstignise pe toţi acei care sunt ai Lui. Să ne gândim puţin mai adânc la aceste lucruri şi cu rugăciune, iar Duhul Sfânt să ne dea puterea ca să ne potrivim viaţa noastră, de fiecare zi, cu învăţătura crucii.

Să ne întoarcem acum la Avraam. Nu se spune câtă vreme a stat Avraam în Haran; Dumnezeu însă, în harul Sau, a aşteptat până ce robul, scăpat de orice piedecă, ascultă pe deplin de porunca Sa. Căci Dumnezeu iubeşte prea mult pe robii Săi, ca să-i lipsească de fericirea deplină ce însoţeşte o ascultare desăvârşită.

E bine să luăm în seamă că Avraam n-a mai primit nici o descoperire nouă cât timp a stat în Haran. Ca să ne dea Dumnezeu mai multă lumina, trebuie ca purtările noastre să se potrivească de minune cu lumina pe care am primit-o. „Celui ce are i se va da”: aşa lucrează Dumnezeu. Nu trebuie însă sa uităm că Dumnezeu nu ne târăşte niciodată cu sila pe drumul ascultării, ci doar ne arată calea pe care să umblam ca să fim fericiţi. Şi dacă nu înţelegem să dăm la o parte orice piedică pe care ne-o pune în cale firea noastră pământească, pentru ca să răspundem chemării dumnezeieşti, ne lipsim de îndurarea pe care ne-o dă Dumnezeu ca să ne facă fericiţi. Dar, vai! prea puţin înţeleg inimile noastre aceste lucruri: începem cu socoteala jertfelor, a piedicilor şi a greutăţilor, în loc sa alergăm pe calea ascultării, plini de râvnă pentru Acela pe cere-L cunoaştem şi-L iubim, şi a cărui chemare a răsunat în urechile noastre.

Multe binecuvântări adevărate însoţesc fiecare pas în calea ascultării, pentru că ascultarea este rodul credinţei şi credinţa ne leagă cu Dumnezeu, făcându-ne să avem o legătură vie cu El. Privind ascultarea din acest punct de vedere, vom vedea cât de mult se deosebeşte această ascultare de legalism (duh de robie faţă de lege cu totul potrivnic harului). Legalismul pune pe om, încărcat cu toată povara păcatelor sale, să slujească lui Dumnezeu ţinând legea: prin urmare, sufletul e veşnic chinuit şi departe de a alerga pe calea ascultării, căci nici măcar nu se află pe ea. Dimpotrivă, adevărata ascultare nu este decât arătarea sau rodul unei firi noi, date prin har. În mila Sa, Dumnezeu dă acestei firi noi învăţaturi anumite, care s-o călăuzească; şi se înţelege de la sine că firea dumnezeiască (omul cel nou), călăuzită de învăţăturile dumnezeieşti, nu cade niciodată în legalism. Legalismul e alcătuit de firea cea veche (omul cel vechi), care încearcă sa se potrivească învăţăturilor dumnezeieşti; dar această încercare de a potrivi firea cea veche, stricată prin păcat, cu legea curată şi sfântă a lui Dumnezeu este şi zadarnică şi nepotrivită. Cum ar putea oare firea veche, stricată, să respire un aer atât de curat? Trebuie neapărat ca şi firea şi aerul să fie dumnezeieşti.

Dar Dumnezeu nu numai că dă celui credincios o fire dumnezeiască şi călăuză dumnezeiască pentru această fire, dar mai pune în cel credincios şi nădejdi potrivite cu firea cea nouă. Astfel, lui Avraam, „Dumnezeul slavei i s-a arătat” ca să-i pună înainte ceva de dorit, „ţara pe care ţi-o voi arăta”. Asta nu însemna că Dumnezeu vrea să-l aducă acolo cu dea sila, ci-l poftea numai să se ducă acolo unde spune El. Firea cea nouă şi credinţa preţuieşte mult mai mult ţara Domnului decât ţara Ur sau Haran; şi, cu toate ca n-o văzuse, credinţa îi preţuia frumuseţea şi socotea că face să te lipseşti de bunurile de acum pentru ca s-o stăpâneşti. De aceea, noi citim „că prin credinţă, Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc, pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce” adică a umblat „prin credinţă, nu prin vedere” (2 Cor. 5. 7). Deşi nu văzuse cu ochii, a crezut, în inima lui, şi credinţa a ajuns o mare putere în viaţa lui. Credinţa se reazemă pe o temelie mult mai trainică decât cele arătate de simţirile noastre, căci Cuvântul lui Dumnezeu este temelia aceasta; simţirile noastre ne pot amăgi, dar cuvântul lui Dumnezeu, niciodată!

Legalismul leapădă întreaga învăţătură privitoare la firea cea nouă, ca şi învăţămintele ce o călăuzesc şi nădejdile ce o însufleţesc. De pildă, legalismul învaţă că trebuie să laşi cele pământeşti ca să capeţi cele cereşti. Dar oare poate firea noastră, stricata de păcat, să lepede lucrurile de care e legata? Cum ar putea fi atrasă de lucruri în care nu vede nici un farmec? Cerul n-are nici o atragere pentru firea pământească. Ea nu-i doritoare nici de cer, nici de cele cereşti, nici de locuitorii lui. De ar fi cu putinţa ca firea veche să intre în cer, ar fi nefericită în el. Nu este în stare să lase pământul, nici să dorească cerul. Ar fi mulţumită sa scape de iad şi de chinurile lui îngrozitoare; însă dorinţa de a scăpa de iad şi dorinţa de a căpăta cerul au două izvoare cu totul deosebite: cea dintâi poate să fie şi în firea veche (sau omul firesc); cea din urmă nu este decât în firea cea nouă (omul cel nou). Dacă n-ar fi nici „un iaz care arde cu foc”, şi nici „un vierme” nici „o scrâşnire a dinţilor” în iad, firea veche nu s-ar sinchisi de el. Legalismul învaţă, de altă parte, că trebuie lepădat păcatul înainte ca să putem căpăta mântuirea. Dar firea nu poate lepăda păcatul, iar mântuirea o urăşte cu desăvârşire. Ar vrea, ce e drept, o oarecare măsură de evlavie, închipuindu-şi că acea evlavie o va păzi de focul iadului; nu-i place însă adevărata viaţa creştină, care trece cu totul în slujba lui Dumnezeu. Ce mare deosebire între Evanghelia slavei fericitului Dumnezeu şi ticălosul legalism! Evanghelia descopere pe însuşi Dumnezeu, care, în harul Său, S-a coborât ca să ridice păcatul, în chip desăvârşit, prin jertfa crucii, pe temeiul dreptăţii veşnice; căci Hristos, suferind pentru păcat, a fost făcut păcat pentru noi. Dar Dumnezeu nu ridică numai păcatul, ci dă şi o viaţă nouă, o viaţă de înviere, care este însăşi viaţa Fiului Sau, înviat, înălţat şi proslăvit. Aceasta viaţă o are orice credincios adevărat, pentru că, după sfatul veşnic al lui Dumnezeu, este unit cu Acela care a fost pironit pe cruce, dar care acum este în ceruri pe scaunul Său de domnie. Dumnezeu, în îndurarea Sa, călăuzeşte firea cea nouă cu învăţămintele sfântului Său Cuvânt, prin Sfântul Duh. O înviorează înfăţişându-i unele nădejdi nepieritoare. Îi destăinuieşte, din depărtare, „nădejdea slavei”, – „o cetate care are temelii”, – „multele locaşuri ale casei Tatălui, – în cer sus, „arfele de aur” – „ramurile verzi de finic” şi „veşmintele cele albe” – „o împărăţie care nu se poate clătina”, o veşnică unire cu sine în aceste locuri ale fericirii şi ale luminii, unde suferinţa şi întunericul nu vor intra – fericirea nespus de mare de a fi dusa, în vecii vecilor, „pe păşuni ierboase şi la ape de odihnă” ale iubirii mântuitoare. Aşa s-a purtat Dumnezeu faţă de Avraam, faţă de Saul din Tars, şi tot aşa se poartă faţa de noi. Dumnezeul slavei a arătat lui Avraam un pământ mai bun decât cel din Ur şi din Haran. Pe Saul din Tars l-a făcut să vadă o slavă atât de strălucitoare, încât ochii i s-au închis pentru toate măreţiile pământului, pe care de atunci le socotea „gunoaie” (Fil. 3. 8). Slava lui Hristos, pe care o văzuse Pavel, era aşa de mare că, în tot restul umblării lui pe pământ aici, cu toată slăbiciunea „vasului de lut” (2Cor. 4. 7), nu şi-a mai luat ochii de la ea.