„Şi Dumnezeu a zis: „Să fie nişte luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie nişte semne care să arate vremile, zilele şi anii; şi să slujească de luminători în întinderea cerului, ca să lumineze pământul”. Şi aşa a fost. Dumnezeu a făcut cei doi mari luminători, şi anume: luminătorul cel mai mare ca să stăpânească ziua, şi luminătorul cei mai mic ca să stăpâneasca noaptea; a făcut şi stelele” (verset 14-16).

Soarele este şi izvorul luminii şi cel mai de seamă corp de pe cer. În jurul lui se mişcă si primesc lumină, tot de la el, alte corpuri mai mici. Aşa că soarele poate fi socotit ca o icoana pre-închipuitoare a Aceluia, care va răsări în curând ca să aducă tămăduirea sub aripele Lui pentru cei care se tem de Domnul (Maleahi 4. 2). Această icoana pre-închipuitoare se arată şi mai luminoasă pentru cel ce a văzut vreodată, după veghi de noapte, soarele răsărind şi aurind văzduhul cu razele sale strălucitoare. Întunericul şi umbra nopţii se risipesc şi parcă toată făptura urează bun venit luminătorului zilei. Soarele neprihănirii va răsări în curând; umbra nopţii va fugi şi toată făptura se va bucura de aceste zori de dimineaţă fără nori, începutul unei zile de slavă fără sfârşit.

Luna, întunecoasă în sine, îşi primeşte toata lumina de la soare, şi o răsfrânge neîncetat asupra noastră, atâta vreme cât pământul nu-i pune nici-o piedică. Abia a apus soarele, şi luna se şi arată ca să-i primească razele şi să le răsfrângă asupra lumii învăluite în întuneric.

Dimpotrivă, dacă luna se arată în cursul zilei abia se zăreşte din pricina strălucirii soarelui. Dar, cum am mai spus, lumina aceasta este împiedecată uneori să străbată până la noi. Nişte nori groşi, o ceaţă deasă, aburi reci se urcă de pe faţa pământului şi fac să nu mai vedem lumina argintie a lunii. Aşa că după cum soarele este o icoană pre-închipuitoare a lui Hristos, luna este o icoană pre-închipuitoare a bisericii. Hristos, izvorul luminii, nu poate fi văzut acum, căci „Noaptea a înaintat”. Lumea nu vede pe Isus dar biserica Lui îl vede. Tocmai de aceia biserica este datoare să răsfrângă lumina lui Hristos – Soarele – asupra unei lumi cufundate cu totul în întuneric. Biserica este singurul mijloc pentru răspândirea cunoştinţei lui Hristos în lume. „Voi sunteţi epistola noastră, cunoscută şi citită de toţi oamenii”, zice Apostolul; şi mai departe: „Voi sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos” (2Cor 3.2,3). Ce răspundere pentru Biserică!

N-ar trebui oare ca biserica să vegheze cu cea mai mare grijă, ca nu cumva să se ivească vreo piedică în calea oglindirii luminii cereşti a lui Hristos? Căci cum va putea biserica să oglindească aceasta lumină, dacă n-o va lăsa să-i lumineze toate căile? dacă biserica ar umbla în lumina lui Hristos, ar oglindi neapărat această lumină şi astfel şi-ar împlini chemarea pe care o are în lume. Luna n-are o lumină a ei. Aşa este şi cu biserica. Nu e chemată să lumineze lumea cu lumina ei, ci e chemată numai sa răsfrângă lumina pe care o primeşte de la Hristos. Biserica trebuie să cerceteze de aproape calea pe care a umblat Domnul ei, când era pe pământ, şi să calce pe urmele Lui, prin puterea Sfântului Duh care este în ea.

Dar vai! Pământul cu norii săi, cu ceaţa şi cu întunericul său, se aşează, deseori, în calea luminii, aşa că lumea abia mai poate zări câte o licărire slabă de tot din lumina vie a lui Hristos în acei care poartă numele lui Hristos (creştini).

Şi aşa se face că nu rareori lumea descopere în creştini mai degrabă o jalnică deosebire decât o asemănare cu Isus. Să ne apropiem deci mai mult de Hristos, într-un duh de rugăciune, ca să fim şi mai mult în stare să mergem pe urmele Lui cu mai multă credincioşie!

Stelele sunt nişte luminători foarte îndepărtaţi, care luminează pe alte tărâmuri, iar noi zărim numai sclipirea lor. „Chiar o stea se deosebeşte în strălucire de alta stea” (1Cor 13. 41). Aşa va fi în împărăţia ce va să fie a Fiului: Soare al Slavei, El însuşi va străluci cu o lumină vie şi veşnică; iar Biserica va răspândi în jurul ei, cu credincioşie, razele Lui binefăcătoare. În acelaşi timp, sfinţii, adică creştinii, fiecare la locul lui, vor străluci cu strălucirea deosebită pe care dreptul Judecător o va da fiecăruia pentru credincioşia din vremea nopţii celei întunecoase, când Domnul nu era cu trupul între ei. Gândul acesta ar trebui să ne facă să umblam pe urmele Domnului nostru cu mai multă tragere de inimă (Citeşte Luca 19.12-19).