Cuprinsul acestui capitol este de cel mai mare interes pentru omul duhovnicesc. Povesteşte două fapte mari, şi anume: zidirea turnului la Babilon (Babel), şi chemarea lui Avram; sau, cu alte cuvinte, străduinţa omului de a îngriji singur de sine, lipsindu-se de Dumnezeu, şi pe Dumnezeu descoperindu-se omului credincios prin bunurile puse la îndemâna lui. Apoi arată încercarea omului de a se aşeza statornic pe pământ, şi chemarea lui Dumnezeu îndreptată către om ca săi scoată de acolo, pentru ca să-şi afle partea şi locuinţa în cer. „Şi pământul avea o singura limbă şi aceleaşi cuvinte. Pornind ei în spre răsărit, au dat peste o câmpie în ţara Şinear; şi au descălecat acolo…, şi au zis: Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toata faţa pământului” (verset 1-4) Inima omenească a căutat totdeauna să-şi facă un nume, un loc; vrea să aibă ceva pe pământ. Dorinţele ei nu sunt îndreptate spre cer, spre Dumnezeul cerului, ori spre slava cerului, ci totdeauna spre ceva pământesc. Lăsat în voia lui, omul zideşte totdeauna mai jos decât cerul. Ca să se ridice mai sus decât lumea de faţă, îi trebuie chemarea lui Dumnezeu: descoperirea dumnezeiasca si puterea lui Dumnezeu. În capitolul nostru, Dumnezeu nu este nici recunoscut, nici căutat. Inima omului nu se sinchiseşte să pregătească o locuinţa lui Dumnezeu, nici să adune cele trebuincioase ca să-i zidească un templu, ci dimpotrivă numele lui Dumnezeu nici nu-i pomenit. În câmpia din Şinear, omul vrea sa-şi facă un nume şi de atunci a făcut totdeauna la fel; fie în câmpia din Şinear, fie pe malul Tibrului, îl vedem tot mereu căutând ale sale, înălţându-se pe sine însuşi, izgonind pe Dumnezeu pretutindeni şi din toate lucrurile lui. Cu alte cuvinte, din această întâmplare se vede lămurit începutul lucrării omului care nu tine seamă de Dumnezeu. Urmărind cursul istoriei lumii, peste tot dăm de o pornire puternică de a înjgheba tot felul de tovărăşii şi a încheia tot felul de legături pentru preamărirea omului şi înlăturarea lui Dumnezeu. Fac oamenii tovărăşii pentru ajutorarea celor săraci, pentru răspândirea credinţei, pentru răspândirea gândurilor bune. Dar cine ar putea să înşire toate tovărăşiile, care se înjghebează în jurul nostru, căci sunt atât de numeroase ca şi gândurile inimii omeneşti. E bine însă sa băgăm de seamă că toate aceste mişcări îşi au începutul în câmpia Şinear. Dar Scriptura nu arată numai începutul şi mersul acestor tovarăşii, ci arată şi ţinta lor. Ţinta lor, pe care dealtfel nici veacul nostru luminat n-ar putea s-o tăgăduiască, este să asigure interesele omenirii şi să înalte numele omului. Credinţa însă zăreşte în aceste tovărăşii un mare cusur: din ele este izgonit Dumnezeu, încercarea de a ridica pe om, fără ajutorul văzut al lui Dumnezeu, înseamnă ridicarea omului la o înălţime aşa de mare, că-i va veni ameţeală şi va cădea într-o zăpăceală fără nădejde şi într-un prăpăd ară leac. Credinciosul n-ar trebui sa ştie de altă tovărăşie decât de aceia a bisericii Dumnezeului celui viu, alcătuită dintr-un singur trup, prin Sfântul Duh. Acesta s-a coborât din cer ca martor al proslăvirii lui Hristos, ca să facă din toţi credincioşii – mădulare vii – o locuinţă pentru Dumnezeu. Babilonul dimpotrivă, este împotriva Bisericii în toate privinţele. Ba, la sfârşit, ajunge chiar „locuinţa dracilor”, cum citim în cap. 18 din Apocalipsă.