Acest capitol cuprinde neamurile celor trei fii ai ui Noe şi pomeneşte mai ales, pe Nimrod, întemeietorul împărăţiei Babilonului (Babel), despre care se vorbeşte atât de mult în Sf. Scriptura. Babilon este un nume, ca şi o icoana pre-închipuitoare bine cunoscută. Cu începere din capitolul 10 al Genezei până la capitolul 18 din Apocalipsa, tot mereu întâlnim Babilonul ca o icoană pre-închipuitoare a vrăjmaşilor împotriva celor care sunt chemaţi sa mărturisească pe Dumnezeu, în chip văzut, pe pământ. totuşi nu trebuie sa privim Babilonul Vechiului Testament ca fiind acelaşi cu al Noului Testament. Fără îndoială, cel dintâi este un oraş; al doilea, un sistem: amândouă însă cu o puternică înrâurire asupra poporului lui Dumnezeu.
Abia începuse Israel să se războiască cu popoarele din Canaan, şi „o minte babilonică” a şi adus spurcăciunea, turburarea, înfrângerea şi zăpăceala în armată. (Vezi Ios. 7). Iată cea mai veche istorisire, ce o avem despre vătămătoarea înrâurire babilonică asupra poporului lui Dumnezeu. Oricine a citit dealtfel, cu băgare de seama, Sf. Scriptură ştie ce loc are Babilonul în istoria poporului Israel.
Nu vom arata amănunţit aici toate locurile care pomenesc de Babilon. E de ajuns să spunem că, ori de câte ori Dumnezeu are o mâna de martori pe pământ, are şi Satana un Babilon ca să strice si sa necinstească mărturia lor. Când Dumnezeu îşi leagă numele de o cetate pământească, se înfăţişează şi Babilonul ca o cetate; când Dumnezeu îşi leagă numele de Biserică, Babilonul se înfăţişează ca un sistem religios stricat, numit „curva cea mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului…” (Apoc. 17.1-16 şi urm.). Cu alte cuvinte, Babilonul Satanei se arată, întotdeauna, ca o unealtă croita şi făcută de el, pentru ca să stea în calea lucrărilor lui Dumnezeu; fie în Israel, odinioară, fie în Biserică, acum, în Vechiul Testament, de la început până la sfârşit, Israelul şi Babilonul ne sunt arătaţi ca într-o cumpănă: când se ridică unul, celălalt dă înapoi. Aşa, după ce Israel a căzut cu totul ca martor al lui Dumnezeu, „împăratul Babilonului i-a zdrobit oasele” (Ier. 50. 17) şi l-a mâncat. Vasele casei lui Dumnezeu, care trebuiau sa stea în cetatea Ierusalimului, sunt duse în cetatea Babilonului. Isaia însă, în proorocia sa din cap. 14 al Cărţii sale, ne înfăţişează o stare de lucruri cu totul altfel, când ne zugrăveşte steaua lui Israel crescând şi proslăvindu-se, iar Babilonul răsturnat cu desăvârşire. „Iar când îţi va da Domnul odihna după ostenelile şi frământările tale şi după aspra robie care a fost pusă peste tine, atunci vei cânta cântarea aceasta asupra împăratului Babilonului şi vei zice: „Iată, asupritorul nu mai este, asuprirea a încetat…. de când ai căzut tu nu s-a mai ridicat nimeni ca să ne taie” (verset. 3-8). Iată ce spune Dumnezeu despre Babilonul Vechiului Testament. În privinţa celui din Apocalipsă, cititorul n-are decât să citească cap. 17 şi 18 din această carte, ca să cunoască felul lui de înfăţişare şi să vadă sfârşitul. Acolo, e pus faţă în faţă cu Mireasa, soţia Mielului; e aruncat în mare ca o piatră de moară; apoi se serbează nunta Mielului.