Avem aici o minunată reţetă despre modul în care ar trebui tratat un credincios ce a păcătuit de către alţi creştini. Desigur, este o reţetă ce contrastează puternic cu legea, care îi supunea imediat la judecată pe cei ce se făceau vinovaţi de vreo infracţiune.
A fi prins în vreo greşeală se referă la cel ce a comis un act de păcat, mai degrabă decât la cel ce păcătuieşte în mod obişnuit. O atare persoană trebuie tratată de creştini duhovniceşti, întrucât un creştin carnal - printr-o atitudine rece şi inflexibilă - ar putea face mai mult rău decât bine. În acest caz, cel ce a greşit nu va fi dispus să primească mustrarea din partea celui ce este el însuşi în afara părtăşiei cu Domnul.
Versetul acesta ridică o întrebare interesantă. Dacă un creştin este cu adevărat duhovnicesc, va recunoaşte el acest lucru? Oare nu sunt oamenii spirituali cei mai conştienţi de scădinţele lor? Atunci cine s-ar mai angaja în lucrarea de refacere a unui frate ce a căzut într-o greşeală, dacă această lucrare l-ar marca drept un frate duhovnicesc? Oare nu ar trăda aceasta o anumită lipsă de modestie? Răspunsul este următorul; Un om cu adevărat duhovnicesc nu se va lăuda niciodată cu starea lui, ci va avea inima plină de tandreţe a unui păstor, dorind să-l refacă pe cel ce a greşit. O atare persoană nu va acţiona dintr-un spirit de mândrie sau superioritate, ci cu duhul blândeţii, amintindu-şi că şi el ar putea fi ispitit.