Apostolul arată că nădejdea credinciosului adevărat se deosebeşte foarte mult de aceea a legalistului. Creştinul aşteaptă nădejdea neprihănirii. El îşi pune nădejdea în acel timp când Domnul va veni, când va primi trupul slăvit şi când nu va mai păcătui. Observaţi că nu se spune că creştinul nădăjduieşte în neprihănire, întrucât deja el are o poziţie neprihănită înaintea lui Dumnezeu, prin Domnul Isus Cristos (2Corinteni 5:21). Dar el aşteaptă clipa când va fi deplin neprihănit în el însuşi. El nu speră să realizeze acest lucru prin vreun lucru pe care-l poate face el însuşi, ci mai degrabă prin Duhul şi prin credinţă. Duhul Sfânt va face toate acestea iar credinciosul va privi doar la Dumnezeu, prin credinţă aşteptând ca El să le îndeplinească în viaţa lui. Pe de altă parte, legalistul speră să dobândească neprihănirea prin propriile sale fapte, prin păzirea legii sau prin îndeplinirea unor ritualuri religioase. Este însă o nădejde deşartă, pentru că neprihănirea nu se poate dobândi în acest fel.
Observaţi că Pavel foloseşte pronumele noi în acest verset, referindu-se la adevăraţii creştini, pe când în versetul 4 el a folosit pronumele „voi", referindu-se la cei ce caută îndreptăţirea prin lege.