Legea le cerea celor ce o încălcau să plătească un preţ - preţul morţii. Înainte ca Dumnezeu să-i poată aduce pe oameni în poziţia minunată de fii, mai trebuia achitat acest preţ. Prin urmare, Domnul Isus, venind în lume ca membru al omenirii şi al naţiunii iudaice, a plătit preţul cerut de lege. Pentru că El este Dumnezeu, moartea sa este infinit de valoroasă, adică întru totul suficientă pentru a asigura plata deplină pentru un număr infinit de mare de păcătoşi. Pentru că a fost Om, a putut muri ca înlocuitor al omului, cum spune Govett: „Cristos, prin natură Fiul lui Dumnezeu, a devenit Fiul omului, pentru ca noi, fiind prin natură fii ai omului, să putem deveni fii ai lui Dumnezeu. Ce schimb minunat!"
Atâta timp cât oamenii erau sclavi, ei nu putea fi fii. Cristos i-a izbăvit de robia legii, pentru ca ei să fie adoptaţi ca fii. Observaţi distincţia care se face aici între a deveni copil al lui Dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu (comparat cu Romani 8:14,16). Credinciosul se naşte în familia lui Dumnezeu în calitate de copil (vezi Ioan 1:12), accentul punându-se aici pe realitatea naşterii divine, nu pe privilegiile şi responsabilităţile ce decurg din calitatea de fiu. Credinciosul este adoptat în familie ca fiu. Fiecare creştin este imediat un fiu, fiind introdus în moştenirea pentru care a fost Scut moştenitor. Astfel instrucţiunile date creştinilor în Noul Testament nu presupun faza intermediară de infantilitate în rândul sfinţilor, ci toţi sunt trataţi ca fii maturi.
Adopţiunea în cultura romană se deosebea de modul în care este concepută în vremea noastră. Astfel noi concepem adopţia în sensul că un copil ce aparţinea altei persoane devine acum copilul celor care îl adoptă. Dar în Noul Testament adopţiunea înseamnă a-i aşeza pe credincioşi în poziţia de fii maturi, cu toate privilegiile şi responsabilităţile ce le incumbă acea poziţie.