Dacă la contract ar fi participat doar o singură parte, făcând promisiunea necondiţionată, fără să i se ceară nimic celeilalte părţi, atunci nu ar mai fi nevoie de un mediator. Faptul că legea cerea un mediator presupune că omul trebuie să-şi respecte partea ce-i revine la acest acord. Tocmai în asta consta slăbiciunea legii, căci cerea ascultare de la cei ce nu aveau puterea să asculte. Când Dumnezeu i-a făcut făgăduinţa lui Avraam, El a fost singura parte participantă la contract. Tocmai în asta a constat tăria promisiunii: totul depindea de Dumnezeu, şi nimic nu depindea de om. Nu era implicat nici un mediator, pentru că nu era nevoie de el.
Deşi pare să fie o contradicţie între argumentul de aici şi faptul că Cristos este numit mai târziu Mediatorul Noului Legământ (Evrei 9:15), cuvântul mediator este folosit în două sensuri diferite în aceste două locuri. Moise a slujit ca mediator prin simplul fapt că a primit legea din partea lui Dumnezeu şi a transmis-o poporului Israel. El a fost intermediarul sau reprezentantul poporului. Cristos este Mediatorul Noului Legământ într-un sens mult mai profund. Înainte ca Dumnezeu să poată distribui binecuvântările acestui legământ, Domnul Isus a trebuit să moară. După cura numai moartea dă validitate testamentului lăsat de cineva, tot aşa Noul Legământ a trebuit să fie pecetluit prin sângele Lui. El a trebuit să se dea pe Sine ca preţ de răscumpărare pentru toţi (1Timotei 2:6). Cristos nu numai că asigură binecuvântările legământului pentru copiii Săi, ci-i şi menţine pe copiii Lui într-o lume care le este antagonică. Asta o face El ca mare Preot şi Avocat, fiind de asemenea parte integrantă din lucrarea Sa de mijlocire.