Făgăduinţa lui Dumnezeu către Avraam a fost necondiţionată; ea nu a depins deloc de săvârşirea unor fapte bune, ci Dumnezeu pur şi simplu S-a învoit să-i dea lui Avraam o Sămânţă (Cristos). Deşi nu avea copii, Avraam L-a crezut pe Dumnezeu, crezând astfel şi în Cristos Cel ce avea să vină, şi astfel a fost îndreptăţit. Venirea legii - cu patru sute de ani mai târziu - nu putea afecta cu nimic făgăduinţa mântuirii. Ea nu putea nici revoca promisiunea, nici nu putea adăuga condiţii la ea.
Poate că iudaizatorii sugerau că legea, ce a urmat promisiunii, 430 de ani mai târziu, ar fi avut un efect de anulare. „Nicidecum!" exclamă Pavel, spunând: „Promisiunea a fost ca un testament, fiind ratificată printr-o moarte (jertfa legământului, Geneza 15:7-11; vezi şi Evrei 9:15-22). Ea nu putea fi revocată. Cei 430 de ani sunt socotiţi de când Dumnezeu i-a confirmat lui Iacov legământul avraamic, pe când Iacov se pregătea să intre în Egipt (Geneza 46:1-4) şi se extind şi asupra dării legii, la circa trei luni după ieşirea din Egipt.