Credinciosul este identificat cu Cristos în moartea Sa. Nu numai că El a fost răstignit la Calvar, ci şi eu am fost răstignit acolo - în El. Asta înseamnă sfârşitul meu ca păcătos înaintea lui Dumnezeu. Înseamnă sfârşitul meu ca persoană care caută să merite sau să câştige mântuirea prin propriile sale eforturi. Înseamnă sfârşitul meu ca copil al lui Adam, ca om aflat sub osânda legii - sfârşitul eului meu vechi, ne-născut din nou. Vechiul meu „eu", ne-regenerat, a fost răstignit şi nu mai are nici un drept asupra vieţii mele zilnice. Asta este adevărat în ce priveşte poziţia mea înaintea lui Dumnezeu; şi, bineînţeles, ar trebui să fie şi realitatea trăirii mele zilnice.
Credinciosul nu-şi încetează existenţa ca personalitate sau ca individ. Dar cel ce e văzut de Dumnezeu ca unul care a murit nu mai este acelaşi care trăieşte. Nu mai trăiesc eu, ci Cristos, care trăieşte în mine. Mântuitorul nu a murit pentru mine, ca eu să-mi trăiesc în continuare viaţa cum doresc eu. El a murit pentru mine, pentru ca de acum înainte El să-Şi poată trăi viaţa în mine. Viaţa pe care o trăiesc acum în acest trup omenesc o trăiesc prin credinţa în Fiul Lui Dumnezeu. Credinţă înseamnă bizuire sau dependenţă. Creştinul trăieşte printr-o necurmată bizuire pe Cristos, predându-se Lui, permiţându-I lui Cristos să-Şi trăiască viaţa în el.
Astfel principiul de viaţă al credinciosului este Cristos, nu legea. Nu se mai pune problema să te zbaţi, ci să te încrezi în El. Credinciosul trăieşte o viaţă de sfinţenie nu din teama de pedeapsă, ci din dragoste pentru Fiul lui Dumnezeu, care L-a iubit şi S-a dat pentru el.
Ţi-ai predat tu viaţa Domnului Isus, rugându-te ca viaţa Lui să se manifeste în trupul tău?