Pedeapsa pentru călcarea legii este moartea. Ca păcătos, eu am călcat legea. Prin urmare, ea m-a condamnat la moarte. Dar Cristos a plătit plata pentru călcarea legii ce trebuia plătită de mine. Astfel, când a murit Cristos, am murit şi eu. El a murit faţă de lege, în sensul că a împlinit toate cerinţele ei de dreptate; prin urmare, în Cristos, şi eu am murit faţă de lege.
Creştinul a murit faţă de lege; el nu mai are nimic de a face cu ea. Înseamnă oare asta că credinciosul are libertatea de a călca Cele Zece Porunci, după cum vrea? Nu, căci el trăieşte o viaţă sfântă, nu de teama legii, ci din dragoste pentru Cel ce a murit pentru el. Creştinii care doresc să fie sub lege ca model de comportament nu-şi dau seama că asta îi pune sub blestemul legii. Mai mult, ei nu se pot atinge de lege, fără ca prin aceasta să devină răspunzători de păzirea ei în întregime, în toate punctele. Singurul mod în care putem trăi pentru Dumnezeu este să fim morţi faţă de lege. Legea nu ar putea produce niciodată o viaţă sfântă; Dumnezeu nu a rânduit niciodată acest lucru. Calea lui Dumnezeu de sfinţenie este explicată în versetul 20.