Oamenii, aceştia erau destinaţi pierzării veşnice. Asta nu înseamnă anihilarea lor, ci judecata lui Dumnezeu, în iazul de foc, pe veci de veci.
Dumnezeul lor era pântecele lor. Toate activităţile lor, chiar şi pretinsa lor slujire religioasă, erau îndreptate spre acumularea de bucate (sau poate băuturi), cu care să-şi satisfacă poftele trupeşti. E B. Meyer îi descrie pe aceşti oameni cu multă precizie: „Nu există nici o capelă în viaţa lor. Doar o imensă bucătărie.”
Gloria lor era în acelaşi timp ruşinea tor. Ei se lăudau cu însăşi lucrurile de care ar fi trebuit să se ruşineze - cu goliciunea şi comportarea lor imorală. Ei erau preocupaţi de lucruri pământeşti. Pentru ei, lucrurile importante în viaţă erau alimentele, îmbrăcămintea, onoarea, confortul şi plăcerile. Lucrurile care privesc cerul şi veşnicia nu le tulburau cu nimic bălăcirea în noroiul acestei lumi. Ei îşi vedeau mai departe de îndeletnicirile lor, de parcă ar fi trăit veşnic pe acest pământ.