Citind acest verset, ajungem la emoţia supremă din viaţa apostolului, pe care F. B. Meyer o numeşte „Căutarea sufletului după Cristosul personal.”

De cele mai multe ori pasajul acesta este tratat în mod spiritualizat, adică suferinţele, moartea şi învierea nu sunt luate textual, ci figurat, susţinându-se că ar reprezenta nişte experienţe duhovniceşti, respectiv suferinţe mentale, moartea faţă de pretenţiile eului la modul figurat şi trăirea mentală a vieţii înviate, etc. Noi însă dorim să subliniem că pasajul trebuie luat în sens literal. Pavel afirmă că doreşte să trăiască aşa cum a trăit Cristos. A suferit oare Isus? Da a suferit. Atunci şi Pavel vrea să sufere. Oare n-a murit Isus? Ba da. Atunci şi Pavel vrea să moară moarte de martir în slujba lui Cristos. A înviat Cristos din morţi? Desigur că a înviat. Deci şi Pavel vrea să învie, căci el şi-a dat seama că robul nu este mai presus de Stăpânul lui. Astfel, el dorea să-L urmeze pe Cristos în suferinţele, moartea şi învierea Sa. El nu spune că toţi trebuie să adopte punctul lui de vedere, doar că în ce-l priveşte pe el nu poate exista altă cale.

Ca să-L cunosc pe El. A-l cunoaşte pe El înseamnă a dobândi o cunoaştere practică, de zi cu zi, a Sa, într-un mod atât de intim încât chiar apostolul să devină mai eristic. El doreşte ca viaţa lui Cristos să se reproducă în el.

Şi puterea învierii Lui. Puterea care L-a înviat pe Domnul din morţi este prezentată în Scriptură ca cea mai mare manifestare de forţă pe care a văzut-o vreodată universul (Efeseni 1:19,20). Se părea că toate hoardele răului erau hotărâte să ţină trupul lui Cristos în mormânt. Puterea nemărginită a lui Dumnezeu a înfrânt însă această armată infernală, înviindu-L pe Domnul Isus din morţi, a treia zi. Aceeaşi putere este pusă la dispoziţia tuturor credincioşilor (Efeseni 1:19), pentru ca aceştia să şi-o însuşească prin credinţă. Pavel reliefează ambiţia sa de a cunoaşte experienţa acestei puteri în viaţa şi mărturia lui.

Şi părtăşia suferinţelor Lui. E nevoie de tărie divină pentru a suferi pentru Cristos. De aceea, puterea învierii Lui este aşezată înaintea părtăşiei suferinţelor Lui.

În viaţa Domnului, suferinţa a precedat gloria. Tot aşa trebuie să fie şi în viaţa lui Pavel. El trebuie să aibă parte de suferinţele lui Cristos. El şi-a dat seama că în suferinţele sale nu va fi nici o valoare ispăşitoare cum a fost în cazul suferinţelor lui Cristos, dar mai ştia şi aceea că ar fi fost nepotrivit ca apostolul să trăiască în lux şi în confort, într-o lume în care Domnul său fusese respins, biciuit şi răstignit, aşa cum arată Jowett: „El nu s-a mulţumit să se înfrupte din triumful Muntelui Măslinilor, ci a dorit să aibă parte şi din cumplita sfâşiere sufletească, glaciala zbuciumare şi singurătate a Gheţimanelui.”

Fiind făcut asemenea morţii Lui. După cum am arătat anterior, de obicei aceste cuvinte sunt interpretate în sensul că Pavel dorea să trăiască viaţa răstignită, să moară practic faţă de păcat, de eul propriu şi faţă de lume. Dar noi credem că o atare interpretare goleşte versetul de forţa sa extraordinară. Desigur, versetul are şi sensul acesta, dar înţelesul lui e mult mai profund. Pavel era un adept pasionat al Celui care a murit pe crucea Calvarului. Nu numai atât, însă el a fost prezent atunci când primul martir al bisericii creştine şi-a dat viaţa. De fapt, a fost complice la asasinarea acestuia! Noi credem că Pavel a fost realmente dornic să-şi verse viaţa pentru Domnul, într-o manieră similară cu a lui Ştefan, deoarece poate i-ar fi fost ruşine să-1 întâlnească pe acesta în cer, dacă ar fi ajuns acolo pe o cale mai uşoară decât aceea a martirajului, cum subliniază şi Jowett:

„Mulţi creştini se mulţumesc cu eforturi din care lipseşte „vărsarea de sânge.” Ei renunţă la lucruri de care se pot lesne lipsi. Darurile lor sunt lucruri de care se pot detaşa, renunţarea la ele nepresupunând nici o vărsare de sânge. Ei se angajează în jertfire, atâta timp cât aceasta nu atinge viaţa; când însă se cere un lucru vital, ei se fac nevăzuţi. Creştinii aceştia sunt primii la toate intrările triumfale, fiind dispuşi să contribuie cu câţiva bănuţi la înfrumuseţări fizice, cum ar fi niscaiva lozinci, câteva ramuri de finic, etc. Dar când strigătele de „Ura!" şi „Osana" se prefac în murmure îndârjite şi ameninţări colţoase, la orizont prefigurându-se Calvarul, aceştia se fac numaidecât nevăzuţi, retrăgându-se în locuri adăpostite.

Iată însă un apostol care anticipează cu bucurie această cerinţă supremă, de importanţă crucială. Ba, chiar pare supărat pe încetineala cu care se consuma energia lui sângerândă în slujba intereselor împărăţiei, dorind să-şi verse pe de-antregul această energie (pentru Domnul)!

Pe aceeaşi temă, Hudson Taylor scrie următoarele:

„Este necesar să ne dăruim pe noi înşine pentru viaţa lumii. Rodnicia presupune purtarea crucii. „Dacă un grăunte de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur." Ştim că Domnul Isus a devenit rodnic - nu doar prin purtarea crucii Lui, ci şi prin moartea Sa pe această cruce. Cunoaştem noi multe despre părtăşia Lui în acest fel? Nu există doi Cristoşi – un Cristos comod pentru creştinii comozi şi un Cristos suferind şi truditor, pentru credincioşii de excepţie. Ci există un singur Cristos. Suntem noi dispuşi să rămânem în El, dând astfel roadă?”

În fine, C. A. Coates spune:

„Cunoaşterea lui Cristos în slavă a fost dorinţa supremă a inimii lui Pavel. Or, această dorinţă nu putea exista fără să fi produs şi dorul nestins de a fi cu El acolo unde se află Cristos. De aici urmează că inima care arde de dor pentru Domnul se îndreaptă instinctiv spre cărarea prin care El a atins acel loc din slavă, dorind din răsputeri să I se alăture prin aceeaşi cărare pe care a păşit şi El. Inima întreabă: „Cum a ajuns El la acea slavă? Oare prin înviere? Dar oare învierea Sa n-a fost precedată de suferinţe şi moarte?" La care inima răspunde: „Nimic nu mi-ar face mai mare plăcere decât să mă alătur Lui, în slava învierii, prin aceeaşi cale care L-a dus pe El acolo”. Acesta e duhul de martir. Pavel dorea să păşească cu paşi de martir pe cărarea suferinţelor şi a morţii, pentru ca să ajungă la înviere şi la slavă prin aceeaşi cale pe care a ajuns acolo şi Binecuvântatul (Mântuitor), care i-a câştigat inima.