Două au fost calităţile caracterului lui Filimon care i-au produs o mare bucurie lui Pavel: dragostea lui şi credinţa pe care o avea faţă de Domnul Isus şi faţă de toţi sfinţii. Credinţa lui în Cristos demonstra că el posedă rădăcina vieţii divine iar dragostea sa faţă de toţi sfinţii demonstra că posedă şi roadă credinţei, credinţa lui fiind deci productivă.
La Efeseni 1:15,16 şi Coloseni 1:3,4 Pavel a exprimat mulţumiri similare pentru sfinţii cărora le-au fost adresate scrisorile respective. Dar în acele locuri el a aşezat credinţa înaintea dragostei. Aici iubirea este plasată înaintea credinţei. Care să fie explicaţia? Maclaren ne oferă răspunsul: „Topica de aici este topica analizei, care purcede de la manifestare la cauză. Topica din pasajele paralele este topica producţiei, ce urcă de la rădăcină la floare."
Mai avem o altă trăsătură interesantă legată de aranjamentul folosit de Pavel aici. El împarte sintagma: „Dragostei către toţi sfinţii" prin inserarea cuvintelor: credinţa... faţă de Domnul Isus după dragoste. Am putea reda textul astfel: „dragoste (şi credinţă... faţă de Domnul Isus) faţă de toţi sfinţii."
Obiectul credinţei este Domnul Isus.
Obiectul dragostei îl constituie sfinţii.
Dar Pavel înglobează propoziţia referitoare la credinţă în cea referitoare la dragoste, ca şi când ar dori să-l atenţioneze pe Filimon că va avea în curând prilejul special de a manifesta realitatea credinţei sale arătându-i dragoste sclavului Onisim. Astfel se pune un accent deosebit asupra cuvântului toţi - toţi sfinţii.