Aflând de vindecarea omului neputincios, mulţimea curioasă dă buzna. Toţi sunt plini de uimire şi de admiraţie (v. 10). Petru însă le abate imediat atenţia de la sine însuşi şi de la Ioan, punând minunea în dreptul puterii Numelui Isus. Această lucrare demonstra în mod strălucit viaţa şi puterea în înviere a Celui pe care ei Îl dăduseră morţii. „L-aţi tăgăduit pe Cel Sfânt şi Drept“, le declară apostolul, nu pentru a-i condamna, ci ca unul care a înţeles din experienţă ruşinea acestui păcat (v. 14; Luca 22.57…). „Ştiu că în neştiinţă aţi făcut aşa“ (v. 17), adaugă el, confirmând cuvântul Mântuitorului de pe cruce: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac“ (Luca 23.34). Şi astfel, ocazia dată aici din nou iudeilor de a auzi Evanghelia şi de a se pocăi răspunde la această rugăciune a Domnului. Au în mijlocul lor mărturia Duhului Sfânt rostită prin gura lui Petru şi văzută în adunare (cap.2.44-47). Dacă naţiunea, recunoscându-şi păcatul, se întoarce acum la Dumnezeu, Domnul va putea reveni; dacă nu, ea nu va mai putea fi scuzată de acum încolo de neştiinţă.