Eleazar şi Itamar, fiii lui Aaron, au împărţit între ei preoţia după moartea fraţilor lor, Nadab şi Abihu (Numeri 3.4). Mai târziu, ramura din Itamar şi-a pierdut drepturile, din cauza corupţiei fiilor lui Eli şi a trădării lui Abiatar (1 Samuel 3.12,13; 1 Împăraţi 1.7,8; 2.27). De asemenea este scris că preoţii erau fiii lui Ţadoc, din familia lui Eleazar (1 Cronici 6.50-53). Această numire în slujbă nu se va obţine prin capacităţi personale, ci exclusiv pe baza dreptului naşterii (Psalmul 87.5), aşa cum este astăzi pentru răscumpăraţii Domnului. În virtutea naşterii din nou, toţi au dreptul la frumosul titlu de preot.Ca orice privilegiu însă, acest titlu atrage deopotrivă şi obligaţii. Preoţii au primit instrucţiuni amănunţite atât pentru împlinirea slujbei lor, cât şi pentru viaţa lor de familie (comp. cu Levitic 21). Ei vor trebui să vegheze în special la curăţie, aşa cum şi noi avem răspunderea de a ne ţine la adăpost faţă de întinare, pentru că, prin har, noi suntem „o preoţie sfântă“, menită să aducă „jertfe spirituale, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos“ (1 Petru 2.5; vezi şi 1 Tesaloniceni 4.4).